Prea plinul unui gând

Sssst! Gânduri nerostite au rămas suspendate undeva între colţul drept al sufletului şi cerul gurii. Visează nemărginiri dar îşi fac culcuş în cotloane umbrite de ticuri nervoase care trântesc uşa-n nasul dimineţii şi se întorc la somnul lor în care nu se întâmplă nimic. Se împing de la spate şi se încurajează, iar când cel mai brav dintre cei mai puţin slabi ajunge pe vârful buzelor, ceilalţi îl trag înapoi şi îi spun printre hohote de râs că a fost o farsă. Şi cum jocul ăsta trebuie să-i trateze pe toţi în mod egal, fiecare gând împins s-a întors ruşinat că a fost păcălit. Şi s-au ascuns, care pe unde a găsit un loc din care să nu fie scos cu un şut nemilos şi apoi umilit în faţa tuturor. Numai că deşi n-au avut nici apă de izvor limpede şi nici lumină, au tot crescut până când n-au mai încăput în sinea lor. Sufletul nu le mai încăpea în trup şi trupul nu le mai putea duce greutatea sufletului. Şi sufocau în interiorul lor şi ştrangulau la exterior. Şi răneau cerul gurii încleştate. Eliberarea lor însemna trafic mai puţin intens şi intersecţii libere. Orele de vârf şi-ar fi pierdut sensul şi şi-ar fi fructificat menirea tranformându-se-n ghizi-felinare pentru drumul lor.

Nu ştiau gustul resemnării dar erau împietrite în spaţiul mic care le strivea fiecare mişcare. Nu mai respirau de teamă să nu rămână prizonierele unei guri de aer. De teamă ca nu cumva îndârjirea să le fi transformat nuanţa, am ezitat să le las libere. Credeam că se vor năpusti asupra mea şi-mi vor cere socoteală pentru condiţii neadecvate. Deşi… ele au crescut de la sine până n-au mai avut loc în ele. Şi între ele. Am plecat capul ca semn de părere de rău şi am închis ochii să nu-mi rănească privirea. Am deschis uşor buzele aşa cum faci când întâmpini un sărut ce-ţi înfoiară simţurile şi am tresărit. S-au năpustit toate pe marginea lor, unele au rămas suspendate pe buza de jos, ca pe marginea unei prăpăstii dar fără frica unei inevitabile căderi în neant fără plasă de susţinere, altele escaladau buza de sus ca nişte acrobaţi bine antrenaţi. Un zvâcntet şi o adiere şi-au dat mâna pe muchia unei clipe şi toate s-au eliberat în zbor. Mi-au dat târcoale de câteva ori şi apoi au dispărut.
Spaţiul mic nu le-a făcut nici mai rele, nici mai puţin colorate. Cât au stat acolo, nerostite, au crescut dar nu şi-au pierdut esenţa. Erau fluturi cu aripi de amurg. Unul s-a întors, a privit înapoi peste umărul unei adieri de vânt şi a plecat apoi şi el.
Nu ştiu spre ce zări şi-au dus eliberarea. Nu ştiu unde îşi odihnesc acum atât nezbor în suspendare. Ele păreau să ştie. Calcă atent şi nu-ţi strivi fruntea cu palma.  Sunt firave.

Publicitate