Suflete click-uite

La începutul acestui an, spuneam că eu nu „Je suis Charlie” şi mi-am luat nişte castane presărate cu verdeaţă de „huoo, insensibilo!”. N-am reuşit să mă fac înţeleasă şi n-aş reuşi nici acum aşa că nu insist. Spun doar că eu, în momentul ăla, ştiam despre Charlie că există şi atât. Şi că dacă nu mi-am pus pe FB (oricum nu-s activă dar zic) sau pe blog sau în geam poza pe fundal negru pe care scria cu alb că sunt Charlie, nu a însemnat că nu m-a mişcat ceea ce s-a întâmplat, că nu am condamnat şi că nu am înţeles. Dar eu, în prostia mea, am crezut că Charlie însemna mai mult decât „apăi toată lumea şi-a pus asta, e în ton, pun şi eu că dă naşpa dacă nu”. Şi pentru că era peste puterea mea de înţelegere, am ales să nu. Sigur, am înţeles de atunci că era vorba de mai mult decât ceea ce era oricum o mare tragedie, adică moartea unor oameni.

Aşa că a rămas aşa, că sunt o inimă de piatră şi nu-mi pasă deloc de nişte oameni care au murit nevinovaţi. Ce să mai spun? I-am lăsat pe cei care şi-au schimbat pozele de profil să fie ei sensibili dacă în asta constă solidaritatea. Nu generalizez, vorbesc de ăia mai vocali care au pus doar ca să fie în pas cu „moda”.
În vara acestui an, am avut o discuţie referitoare la pozele cu desene animate puse ca să, vezi Doamne, le arăţi copiilor bolnavi de cancer că nu sunt singuri. În mare, ceea ce am spus atunci, suna cam aşa:
„Nu ştiu cât de reală este statistica (nu am verificat) dar se pare că în ţara noastră, şase copii sunt diagnosticaţi cu cancer în fiecare săptămănă. Şase! Pe săptămână. Vreau să văd un om care nu tresare la cifra asta. Numai citind. Să nu mai spun de ce simte dacă mai şi vede o fotografie a unui copil bolnav. Vrem să le arătăm că ne pasă. Şi ne mobilizăm. Sute, mii, zeci de mii. Dacă asta presupune un efort redus la două clickuri, suntem dispuşi să-l facem. Dar mă întreb (retoric, desigur) cât de mult îi ajută o fotografie de profil schimbată pentru câteva zile? Pe ei… deloc. Pe noi… la stima de sine. Că ne-am pus şi găleţi de apă-n cap, am avut şi poze curcubeu. Dar nu mai ştim şi nu am ştiut nici atunci pentru ce a fost campania aia cu gheaţă şi parcă ne-ar veni să cârcotim că Gigel a venit acasă cu un băiat pe post de iubit.
E bine că suntem atenţi la ce se întâmplă în jur, e bine că încă mai ştim ce-i compasiunea, e bine că ne mobilizăm cu miile. Dar ideal ar fi să fim aşa şi-n „offline”. Adică în lumea aia reală unde faptele bune nu se contabilizează-n like-uri. Poate că un leu, pus peste alt leu, ar mişca mai mult. Trăim într-o ţară cu condiţii mizere în unele spitale, o ţară fără bani de medicamente. Oamenii îşi vând casele ca să-şi salveze copiii şi noi le arătăm că îi înţelegem cu o poză cu Rapunzel. Şi ne şi ridicăm mici statui că uite, bă, io-s om, io simt, tu n-ai poză Disney, tu nu ai suflet. Şi să ştiţi că dacă nu bătea vântu’ io ieşeam să alerg pentru spitalul ăla. Dar era frig, bă, şi răceam. Las’ că-i bine şi aşa, am pus poză egal îmi pasă. Nu-s nebună de tot dar nu mai ştiu cum să explic. Dacă măcar jumătate din cei care se arată solidari pe net prin tot felul de artificii, ar face un gest oricât de mic şi în afară, cred că ceva-ceva s-ar mişca. Nu ştiu cum e dar ceva mă face să cred că pe o mamă care-şi vede copilul stingându-se încet în fiecare zi, nu o mângâie absolut deloc „atenţia” asta de la distanţă, bunătatea asta 2.0″
Sigur că am fost trasă de urechi. Că nu-i aşa. Că un copil bolnav, dacă intră pe net şi vede miile de poze cu desene la profil şi vede câtă lume e lângă el, zâmbeşte şi mai uită de boală.
Ok, am cerut iertare, sunt tâmpită şi nu înţeleg. Şi ok, n-am pic de suflet. N-am. De fapt, nu mă impresionează copiii bolnavi, oamenii care mor împuşcaţi, tinerii care mor arşi. Sunt un monstru. Un monstru care înţelege ideea de „gest simbolic” dar care crede că uneori e nevoie de mai mult. Un om fără pic de suflet care crede că adevărata solidaritate e aia pe care am văzut-o la Colectiv. Cu cozi la donat sânge, cu bani mulţi donaţi, cu oameni care au scos alţi oameni din flăcări, cu oameni care au ajutat alţi oameni. În prostia care mă caracterizează, asta înţeleg prin solidaritate. Şi am tăcut. Mi-am acceptat condiţia.
Acum, cei foarte solidari online, se ceartă că „da’ ce, bă? Ăia şi-au pus steagul nostru pe net? Io de ce să-l pun pe-al lor?” Asta înseamnă spirit liber. Şi cum n-am nici din ăsta, tac. Că-s fără suflet. Şi fără minte. Mă întorc la poezii scrise prost.

Publicitate