S-a demodat bau-bau?

Am o dilemă. Ştiu, la ora asta ar fi trebuit să am o carte în mână. Sau o cană cu ceai. Sau o pernă sub cap. Mă rog, după posibilităţi. Eu am dileme. Din cele din zona zdranga. Dar ce să fac dacă asta mă chinuie şi nu am niciun copil la îndemână să mă lămurească? Aş căuta pe google dar tare mi-e că nimeresc pe vreun blog şi îmi văd căutarea la postări în care se râde de căutări tâmpite. Acestea fiind spuse, eu, la venerabila vârstă de grădiniţă, aveam un fel de bonă. Eu îi spuneam tuşi. Venea la noi la ora 7, ai mei plecau la muncă, ea mă trezea, mă ducea la grădiniţă şi mă aducea înapoi şi pleca la ea acasă. Adică, biata de ea, mă transporta de la punctul x la punctul y şi invers.

Că ai mei nu au vrut nici în ruptul capului să mă ducă la bunici, bunicii încă se aflau în câmpul muncii şi nici nu locuiau în oraşul nostru, aşa că ora la care trebuia să semnez condica la grupa mică, a coincis cu ora la care ai mei erau deja sătui de muncă. Şi asta era soluţia. O femeie de nota 200. Nu scriu prea mult acum, voi reveni la ea că merită. Acum rămân la dilemă.
Sub apartamentul meu, locuia o doamnă mai în vârstă şi tare fixată pe copii, aşa. Nu prea avea puncte în comun cu ei. A venit într-o zi la noi tocmai când eu eram sătulă de ciorbiţă şi nu mai voiam nici măcar o lingură. Vecina, pe un ton autoritar a decretat: ia auzi, e bau-bau la uşă, acum vine şi te mănâncă. Eu i-am spus că nu există bau-bau. Că aşa ştiam eu de la tata şi de la mama care nu m-au speriat niciodată cu astea. Vecina a tăcut. Tuşi la fel. Nu a trecut mult şi tuşi a avut strălucita idee să-mi arate salcia de peste drum de blocul meu şi să-mi spună că între crengile alea strâmbe, locuieşte Baba-Cloanţa şi de acolo vede tot şi vine şi mă ia dacă nu-s cuminte. Mno, ceva-ceva tot am făcut eu de a ajuns biata femeie să mă ameninţe. Altfel am fost un copil model, parol. 🙄
Nu-mi amintesc atunci că n-am fost martor dar după ani, povestind cu ai mei de tuşi, tata mi-a mărturisit că am plâns eu odată că mi-e frică de salcia aia şi a certat-o şi a rugat-o să nu mă mai sperie cu astea. Dacă nu vreau să mănânc, să nu mă forţeze iar dacă nu o ascult să le spună lor că se rezolvă. Dar în niciun caz cu cotoroanţe. Şi asta a fost tot.
Acum am rămas în urmă şi vreau să vă întreb: cu ce se mai sperie copiii azi? Au rămas aceleaşi personaje sau s-au updatat şi ele şi s-au pliat după nevoi? Sunt personaje din desene sau cum? Nu, măi, nu vreau să bag copii în sperieţi. Vreau să scap de dileală. Pardon, de dilemă.