Dor de pridvor

1Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
Spunea Poetul vremilor apuse
Îi caut astăzi urma prin noroi
Dar toate ale satului sunt duse

Feciori şi fete şi-au legat norocul
Lângă fântâni secate de uitare
Când dorul de-ai lor „buni” aprinde focul
Îşi învelesc oftatul cu ştergare

Pe la fereşti lumini nu mai pâlpâie
Şi porţile jelesc a părăsire
Pe uliţi nu mai latră niciun câine
Bâtrânii s-au mutat în cimitire

Târziu, un clopot mai răsună încă
De parcă-ar vrea să-şi strige-nsingurarea
Dar satu-ntreg e o tăcere-adâncă
Nu-i nimeni să-i întâmpine chemarea

Miros de pâine aburind pe masă
Şi la icoane busuioc uscat
Sunt dorurile toate ce le lasă
Satul. Şi toţi ce i-au plecat

Vă rog insistent să mă iertaţi! Nu mi-am luat-o în cap. Chiar deloc. Am vrut să scriu câteva rânduri despre sat şi pridvor şi uliţă şi dorul de sufletul satului. Dar nu puteam să îmi scot din cap două versuri şi nu-mi dădeau pace. Adică nu puteam lega fraza normal că numai rime veneau şi nu mă lăsau în pace. Am încercat aşa. Nu ştiu ce-a ieşit. Dacă nu-mi revin repede, cred că stau să iau aer că deja exagerez şi mă enervez pe mine, apăi pe voi. 😳

Sursă foto

Acest articol a fost publicat în Un fel de... Poezie și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

50 de răspunsuri la Dor de pridvor

  1. Drugwash zice:

    Veşnicia s-a născut la sat… şi-a murit înjunghiată pe după blocuri. Te înţeleg.

    Apreciat de 3 persoane

  2. Mi-ai trezit amintiri din copilarie, doruri pentru locurile parintesti si mi-ai umplut sufletul de bucurie. Te iertam, daca promiti sa te si sa ne,, enervezi”cat mai des cu putinta.Seara frumoasa sa ai!

    Apreciat de 1 persoană

  3. Mami zice:

    Am stat mult la tara asa ca imi amintesc cu drag ulitele satului. Multumesc pentru linistea si dorul cu care m-ai invaluit

    Apreciază

  4. domnuio zice:

    Mi-a plăcut tare !!!

    Apreciază

  5. „Veșnicia s-a născut la sat”… și sunt de acord cu tine Potecuțo (mă refer la discuția ta cu Dragoș) e încă prezentă… doar trebuie să deschidem ochii. Am fost zilele trecute într-un sat de lângă Huedin și am văzut apusul pe Vlădeasa, eu aflându-mă într-un balansoar poziționat pe o coamă de deal, în spatele unei biserici din secolul al XIII-lea. Fiind la înălțime aveam senzația că e un hău sub mine, iar în fața mea soarele curgea încet. A fost o senzație foarte puternică pentru că era ca și cum m-aș fi dat în leagăn deasupra unei prăpăstii, dar măreția peisajului, a culorilor, a momentului, a luminii care se ducea cuminte la culcare… chiar a fost un moment unic și am simțit pe pielea mea (de găină la ora respectivă din cauza emoției) că nu sunt „duse toate ale satului,” ci sufletul satului e pulsând și prezent. O să scriu despre asta pentru că a fost un cumul de toate și am prins și niște poze fantastice, deși nici a mia parte din ceea ce ochii sufletului meu au văzut. 🙂

    Apreciat de 2 persoane

    • Superb descris! Am văzut cu ochii minţii imaginea. Lângă casa bunicilor, era un deal-tarniţă i se spunea. De acolo de sus, unde urcam să culeg mure, se vedea satul, cum spuneai, ca într-o râpă. se vedea drumul care aducea în sat, primele case, Biserica ce trona deasupra lui ca un stejar falnic în apărare, căsuţele modeste. Stăteam acolo cu orele şi visam. Nu am cum să uit şi nici să înlocuiesc imaginea aia cu nimic din ce înseamnă modern. Nu pot şi nu vreau.
      Aştept povestea ta pe larg în postare 😉

      Apreciat de 1 persoană

    • Drugwash zice:

      Uite, vezi, aşa ştie el sufletul să ne sensibilizeze în faţa frumuseţii… Ah, de-ar putea el prima în faţa raţiunii…

      Apreciat de 2 persoane

  6. ovi zice:

    ce frumos am regasit viata la tara… in cuvintele tale…
    mai ales mirosul de paine… ah… neuitatul miros…
    cat depsre fantani si legaminte… acelea doar au trecut pe langa mine… fara sa le cunosc rostul si mai ales farmecul… dar… il regasesc in versurile tale…
    mercic.. duclcic…

    Apreciază

  7. Cosmisian zice:

    Dragute cuvinte… Singura omisiune este la final, unde asteptam un ‘Va urmea!’ Dar, stiu ca va urma. A cam dat versul in tine, Potecuto, Potecuto, Versuto 🙂

    Apreciază

  8. szqwer zice:

    Doamne, ce frumoase versuri! De unde izvorasc Poetcuto cu atata patos?! Te aplaud si te felicit din suflet !

    Apreciază

  9. 1lauralaly zice:

    Potecuta, cit imi esti de draga. Mi-ai adus aminte de forfota satului bunicii mele . De simplitatea vietii de atunci. Si totusi profunda. Acum e liniste. Mult prea liniste. Potecuta scrie. Lasa versurile sa se asterne din sufletul tau pe coala sufletelor noastre.

    Apreciază

    • Din dor de tot ce ai scris şi tu mi-au venit în gând rândurile astea, Laura! De vacanţe curate şi simple şi pline de frumos! Şi de prea dureroasă linişte de acum…
      Îţi mulţumesc!

      Apreciază

  10. psi zice:

    satul, așa cum îl știm noi, așa cum îl percepem prin trecerile noastre: prea scurte, prea rare, prea… a murit demult. vorba lui dragoș, pe după blocuri. este o mare discrepanță între apăsările și limitările satului-icoană și ceea ce duc acum printre noroaie și uitare, puținii care au mai rămas.
    mă întorc la poezie și spun că tonul ei aduce cu coșbug și metafora te iubește. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  11. Dor de sat, dor de trecut, dor de bunici, dor de dor, pe toate le găsesc aici, și mă simt ca și acasă. Ce-aș mai putea să zic eu, Potecuță sentimentală?

    Apreciază

  12. centrefold zice:

    Chiar nu ai avea cum sa ne enervezi. Noi suntem doar niste albinute ce roiesc in jurul unei flori minunate, cautand nectarul necesar supravietuirii. Fiecare floare are propriile ei stari creative. Cand ele apar, starile se storc pana la ultimele picaturi si asa se echilibreaza universul…

    Apreciază

  13. Mugur zice:

    Mă bucur că nu ți-a dat pace rima aia! 😉

    M-ai readus în lumea de demult a satului, dacă nu cumva și prin unele orașe mai găseai pridvoare și ulițe. Mi-ai amintit de casele nu prea înalte, de fuioarele de fum ce se înălțau din hornuri, de toaca ce-o auzeam atât de frumos din vârfuri de deal, iar uneori sunetul cristalin al clopotului, vestind o slujbă sau… Iar noaptea, „conversația” câinilor, sau zarva cu care însoțeau câte un car, alene scârțâind pe ulițe.

    Mi-e dor de satul acela, care mai dăinuie mai mult în sufletele noastre decât pe drumurile prăfuite ale țării.
    Îți mulțumesc pentru versurile tale, Potecuță!

    Apreciază

    • Mi-ai făcut dorul şi mai mare cu descrierea asta minunată. Doamne, unde-s vremurile alea? Şi unde s-au dus toate câte s-au dus?
      Mulţumesc, Mugur!

      Apreciază

      • Mugur zice:

        Le păstrăm cu drag în mintea noastră! Altminteri, s-au pierdut pe drumuri de asfalt, printre mașinile ce aleargă nebune pe străzi, printre claxsoane și muzică dată la maxim. Printre hainele „nemțești” sau cum vrei să le mai spui astăzi, printre telefoane și tablete, printre antene parabolice și mai știu eu câte altele.

        Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s