27.10

1Eu nu mai număr. Ce rost ar (mai) avea? În fond, nici nu ştiu să o fac şi aş avea tendinţa să scad, nu să adun. Şi aş număra până n-ar mai rămâne nimic. Nici de scăzut, nici de adunat. De rămas, rămâne şi va rămâne mereu. Amintirea anilor ce-au fost, regretul celor ce n-au mai vrut să vie. N-am uitat. Cum aş putea? Dar cui să-i spun? Şi ce să-ţi spun? Că aici pe la noi, printre oameni, se tot împuţinează anii şi tot cresc lumânări la porţi. Când se face seară-n lume, unii se ascund de vise şi aprind felinare. Alţii se ascund de umbre şi se adăpostesc în vise. Acolo unde eşti tu, cum e?

Nu se cade să urez. Ce să urez? Şi cui? Dar ştii că nu uit. Că 27.10 este şi va rămâne ziua în care apelam ultimul număr din agendă, la T, de la Tata şi-ţi uram. Cum mă pricepeam şi eu. Acum aprind lumânări. Şi spun în gând să-ţi fie somnul lin. Am căutat o poezie, din cele ce-ţi plăceau ţie. Nu m-am putut opri la una singură. Apoi am văzut că a murit Mitzura şi mi-am amintit de jocul acela… acela pe care l-ai jucat şi tu deşi te-aş fi rugat să te opreşti. Dar nu am ştiut că ai început să-l joci. Şi nici nu te-aş fi putut opri :

Dragii mei, o să mă joc odată
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu ştiu când o să fie asta, tată,
Dar, hotărât, o să ne jucăm odata,
Odată, poate, după scăpătat.

E un joc viclean de bătrâni
Cu copii, ca voi, cu fetiţe ca tine,
Joc de slugi şi joc de stăpâni,
Joc de păsări, de flori, de câni,
Şi fiecare îl joacă bine.

Ne vom iubi, negreşit, mereu
Strânşi bucuroşi la masă,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Intr-o zi piciorul va rămâne greu,
Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă.

Jocul începe încet, ca un vânt,
Eu o să râd şi o să tac,
O să mă culc la pământ.
O să stau fără cuvânt,
De pildă, lângă copac.

E jocul sfintelor Scripturi.
Aşa s-a jucat şi Domnul nostru Iisus Hristos
Şi alţii, prinşi de friguri şi de călduri,
Care din câteva sfinte tremurături
Au isprăvit jocul, frumos.

Voi să nu vă mâhniţi tare
Când mă vor lua şi duce departe
Şi-mi vor face un fel de înmormântare
În lutul afânat sau tare.
Aşa e jocul, începe cu moarte.

Ştiind că şi Lazăr a-nviat
Voi să nu vă mâhniţi, s-aşteptaţi,
Ca şi cum nu s-a întâmplat
Nimic prea nou şi prea ciudat.
Acolo, voi gândi la jocul nostru, printre fraţi.

Tata s-a îngrijit de voi,
V-a lăsat vite, hambare,
Păşune, bordeie şi oi,
Pentru tot soiul de nevoi
Şi pentru mâncare.

Toţi vor învia, toţi se vor întoarce
Într-o zi acasă, la copii,
La nevastă, care plânge şi toarce,
La văcuţe, la mioare,
Ca oamenii gospodari şi vii.

Voi creşteţi, dragii mei, sănătoşi,
Voinici, zglobii, cu voie bună,
Cum am apucat din moşi-strămoşi.
Deocamdată, feţii mei frumoşi,
O să lipsească tata vreo lună.

Apoi, o să fie o întârziere,
Şi alta, şi pe urmă alta.
Tata nu o să mai aibă putere
Să vie pe jos, în timpul cât se cere,
Din lumea ceealaltă.

Şi, voi aţi crescut mari,
V-aţi căpătuit,
V-aţi făcut cărturari,
Mama-mpleteşte ciorapi şi pieptari,
Şi tata nu a mai venit…

Puii mei, bobocii mei, copiii mei!
Aşa este jocul.
Îl joci în doi, în trei,
Îl joci în câte câţi vrei.
Arde-l-ar focul.

şi de cântecul ăsta drag, tare drag mie:

N-am uitat. Cum aş putea? Afară pâlpăie o lumănare. În suflet, se aprind amintiri şi ard regrete. Dar nu mai număr.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.