Ţară orfană de oameni

Intuiţia îmi spune că mă voi enerva în timp ce voi scrie postarea asta şi că e posibil să folosesc expresii pe care, în mod normal, le evit. Nu ştiu dacă e setată bine sau deja s-a dat cu o oră înapoi să fie sigură că nu încurcă iţele fusului şi nu ratează trecerea. Voi vedea pe parcurs cât mă voi putea abţine pentru că oricât de liber ar fi la vorbă, prea slobodă nu vreau să fiu.
În timp ce îmi vedeam de treburile zilnice pe la locul de muncă, mi-am aruncat ochii pe ecranul televizorului setat pe un program de ştiri. Şi pe „mute”. Şi am văzut titlul pe deja celebrul fond galben: Oana Zăvoranu îşi bate joc de oameni. În prim-plan era o femeie care, după gesturi, părea puţin disperată. Am pornit sonorul să înţeleg şi eu care oameni, care joc, cine bate.

Am apucat să aud din gura femeii că „chiar nu e posibil, am ieşit din spital, vin de la Curtea de Argeş, sunt aici de la ora 8, acum e 14 şi ne ţine aici„. Iniţial am crezut că, aşa cum se întâmplă frecvent, una scrie pe burtieră şi despre alta-i materialul. Şi m-am revoltat cot la cot cu femeia, crezând că a venit la un spital şi, tot cum se întâmplă frecvent, stă şi aşteaptă să moară să o bage cineva în seamă în curtea spitalului. Am înţepenit când mi-am dat seama că materialul era în perfectă armonie cu titlul dar tot n-am înţeles unde-i bătaia de joc şi nici acum nu o înţeleg.
Personajul Oana Zăvoranu e doar un personaj ca toate celelalte. Fabricat în funcţie de cerinţe. Omul Oana Zăvoranu, nu mă interesează şi nu văd de ce m-ar interesa. Aşa că putea fi oricine în locul ei, părerea mea ar fi fost în aceeaşi nuanţă. Şi oricum, postarea asta nu-i despre ea. Dar am scris ca să înţelegeţi ce m-a ambalat.
În episodul pe care l-am văzut eu, Oana Zăvoranu nu şi-a bătut joc de absolut nimeni. Ea nu a făcut decât să adune la un loc nişte oameni, mulţi. Oameni-eşantioane pentru poporu’ ăsta. Şi le-a pus în faţă o oglindă imensă. Asta a făcut. A pus o oglindă în faţa unei mulţimi. Mulţime care, din păcate, reprezintă majoritatea în ţara asta. O majoritate care atârnă ca o piatră de râu la gâtul unei naţii ce-şi târâie paşii spre… ducerea de râpă. Unii n-au înţeles nimic. Alţii chiar se admirau şi-şi mai aranjau câte o şuviţă de păr. Alţii îşi netezeau cutele ipocriziei în suspine mimate. Acolo, în faţa unor porţi închise, se oglindea o ţară. Cu toate ale ei.

Că sunt mai sensibilă, o ştiţi. V-am mai spus că mă doare sufletul când văd copii suferind. Sau oameni sărmani. Şi nu sunt cu nimic mai specială sau mai altfel decât voi. Orice om simte asta, sunt la fel ca oricare alt om. Dar de data asta nu simt decât dezgust. Până nu demult, mă întristau imaginile cu oamenii care îndurau frigul şi cozile infernale pentru două sarmale date de municipalitate de 1 Decembrie. Şi simţeam o milă teribilă faţă de oamenii ăia şi mai aruncam printre dinţi un măi, nenorociţilor, voi vedeţi ce-aţi făcut din ţară? Dar mi s-a mai luat ceaţa de pe ochi. Că de la Antonescu (Mareşalul, nu Crin) încoace, nu chiar toţi au fost nenorociţi. Sau… ba da, posibil să fi fost. Dar prea ne-am făcut un obicei din a otrăvi capra vecinului, a arunca şi leşul pisicii în acelaşi loc şi a da vina pe guvernanţi, având ca alibi sărăcia în care ne ducem traiul. De foame, maică, de foame…. Maică, de foame nu mergi o noapte-ntreagă cu trenul pentru o haină de blană. De foame nu te duci cu noaptea-n cap în faţa unui magazin ca să te întorci acasă cu 12 tigăi şi 23 de şurubelniţe că deh, erau la reducere. De foame nu le dai coate-n burtă altora ca să ajungi în faţă să iei apă sfinţită cu bidonul de 3 litri. Şi da, prescura ţine de foame dar nu de foame, maică, îţi bagi tu mâna pân’ la cot în castronul ăla de la ieşirea din biserică şi umpli juma de pungă să duci acasă. Aia nu o faci de foame. Că, ce să vezi, maică, lipsurile materiale şi chiar şi foamea, nu au nicio legătură cu lipsa demnităţii. Cu lipsa bunului simţ. Şi atunci, nu de foame ai făcut asta. Şi nu de foame te îmbulzeşti şi calci oameni în picioare ca să ajungi să pupi moaşte despre care nu ştii nimic. Poate că de foame stai la coadă să iei ciorba de după pupat dar nu de foame faci ce faci.
Ne călcăm în picioare oricând, pentru orice. Nu contează ce e. Cuvintele „gratis”, „reducere”, „lichidare” ne pun ochelari de cal la ochi. Curios, dacă sunt alăturate unor cuvinte banale, ni se schimbă brusc viziunea. Nişte mămici sătule să-şi vadă copiii ocolind pet-uri ca să ajungă la locul de joacă din parc, au pornit singure o acţiune de curăţare a parcului. Tanţo, mergem dimineaţă să le ajutăm? Se dă ceva acolo? Nu. Da’ ce, io muncesc gratis? Şi oricum, dimineaţă mă duc că se deschide Nesimţitu’ SRL să prind şi eu o soluţie de parbriz. Tanţo, dar tu n-ai maşină deci n-ai nici parbriz. Şi ce? Dacă-i gratis, iau…
Aşa că nu, maică, nu de foame. E ceva mult mai rău ca foamea. Care râcâie mai grav şi mai acut. Nu pe tine, pe ceilalţi. Cei care nu-s ca tine.

N-am văzut nicio bătaie de joc. Am văzut o altă mostră (de parcă mai era nevoie) dintr-o societate care şi-a pierdut orice urmă de valoare. Societate fără Oameni, „lume multă, oameni puţini”. Asta am văzut şi asta suntem, o ţară cu mulţi locuitori dar cu din ce în ce mai puţini oameni. Şi nu mi-a fost milă absolut deloc. Nici de femeia venită din spital şi ţinută afară, nici de cea care a leşinat de oboseală sau, mai degrabă, de emoţii că haina de blană nu va fi de nurcă ci de naiba ştie ce, nici de alea cu copii în braţe. Şi nu îmi mai e milă nici de cei care sunt călcaţi pe cap în încercarea de a lua cât mai repede micii cu muştar daţi cu nu contează care ocazie. Cât mai repede şi cât mai mulţi. Nu e milă, e gust amar. Şi altceva. Dar totuşi mă abţin.
Însă nu pot să nu mă întreb: muică, am fost vreodată neam de piatră?