Cu puşca-n dinţi

1Fizic, bunicul din partea tatălui era ca bunicul din Abecedar. Păr alb dat peste cap, vorbă blândă şi ochii de un albastru care m-a fascinat mereu. Nu-mi amintesc să-mi fi spus vreodată pe nume. Eram „draga lu’ moşu'”. Aşa mă şi striga, aşa îşi începea şi poveştile. După ce ieşit în pensie din fabrica în care a muncit o viaţă, s-a retras în „atelierul” improvizat. Repara pantofii celor din vecini. Vestea de bun pantofar s-a dus repede şi avea mereu de lucru. Când eram la ei în vacanţă şi mă jucam în curte, deschidea gemuleţul mic de la atelier şi-mi făcea un semn cu ochiul. Mă punea să ţin de un pantof până punea aracet şi apoi, când clientul venea şi întreba de preţ, el spunea că eu am reparat aşa că eu ştiu cât costă. Unii plecau cu „mulţumesc”, alţii îi lăsau ceva bănuţi. Şi atunci mă chema „draga lu’ moşu’, hai că avem o treabă. Eu îmi iau un pachet de ţigări şi de restu’ îţi iei tu ce vrei”. Fuma Carpaţi fără filtru şi nu întotdeauna preţul reparaţiei acoperea şi pachetul şi ce îmi luam eu. Dar el îmi dădea impresia că am făcut şi eu ciubucul meu. Avea toate „sculele” aranjate într-o ordine numai de el ştiută şi nimeni nu avea voie să umble acolo. Doar eu îmi băgam mânuţele în ele şi le schimbam locul şi ordinea şi tot. „Tu, Mărie, iar ai umblat aici? Da’ ce cauţi tu aici, eu umblu în oalele tale?”, îi striga bunicii fără să se ridice de la măsuţa lui de lucru unde trona o lampă cu un bec puternic. „Mai taci, mă, că nici n-am intrat acolo”. Şi atunci, glasul i se înmuia şi abia şoptit spunea „draga lu’ moşu’, ai vrut să îmi faci curat aici, aşa-i? Hai să îţi ia moşu’ o îngheţată”.

Avea un fin simţ al umorului şi un stil aparte de a povesti. Avea şi o poveste preferată pe care nu rata ocazia de a o relata amănunţit, mai ales după un pahar-două de ţuică. Copiii fraţilor lui sau ai bunicii au crescut cu povestea asta, copiii vecinilor la fel, eu o ştiam pe de rost. Sigur că cel care o auzea prima dată, copil fiind, nu sesiza râsetele bunicii mele sau pe ale celor din jur că ştia să te ţină în priză:
„Mă, io când am fost tânăr, am fost în război. Eram ăl mai viteaz dintre toţi, nimeni nu mişca în faţa mea. Şi numa o vint într-o zî colonelu’ ăl mai rău şi o zâs că-i bai mare că vin ruşii peste noi şi noi trăbă să-i luăm prin surprindere. Şi io am zâs să lase totu’ în sama me’ că le arăt io lor. Şi mi-am luat puşca şi am plecat sângur. Numa’ io cu raniţa. Şi am mers vro’ tri zâle când, ce să vezi, dau peste o apă mare. Mare, măă, un’ te uitai numa apă era. Era Volga. Ce să fac? Am legat raniţa bine, am luat puşca în dinţi şi m-am aruncat în apă. Şi am tot înotat io până când am simţit că e tot mai rece apa. Când mă uit în sus, gheaţă peste tot. Era noapte, apa îngheţată, io pe sub gheaţă. Şi mi s-o făcut frică. Şi numa deodată am văzut io de departe cum vine un rechin înspre mine. Şi atunci numa am pus limba pe trăgaci şi paaac direct în el am tras. Mă, şi s-ontors ăla cu burta-n sus. Şi am scos puşca din gură şi am dat cu ea de gheaţă până s-o spart şi am ieşit la suprafaţa apei.”

De precizat ar fi că bunicul meu nu a intrat niciodată în apă mai mare de brâu pentru că îi era teribil de frică de apă şi, logic, n-a prins războiul pe front. Dar astea sunt amănunte. Pe care niciuna dintre „victime” nu le ştia la momentul ăla. Sigur, tot farmecul stătea în felul în care el povestea şi apoi în ciupitura de la deget (căuta el pe corp un semn oricât de mic) şi „uite aci’, vezi? Aci’ când s-ontors rechinu’ ăla m-o zgâriat cu aripa şi aci’ când m-am bătut cu un rus că o vrut să-mi fure raniţa cu slană”.
Aşa l-a ameţit şi pe un unchi de-al meu, mai mare cu câţiva ani, care se amuza teribil că m-a prostit bunicul când a legat o aţă de un băţ, în capăt a pus puţină pâine şi m-a pus pe un pod să pescuiesc în râu. Băiatul, fiind mai mare, s-a prins că mă prosteşte şi râdea. Bunicul l-a tot ameţit că râul ăla e singurul din ţară unde peştii au ceva în cerul gurii şi se lipesc automat de pâine şi aşa se pescuiesc. Da e interzis să-i pescuieşti numa că acum noi putem că îl cunoaşte el pe x şi că i-a spus că mergem noi la grătar acolo. Sigur că unchiu’, mai ţăcănit ca mine, a venit lângă mine pe pod.
Când depăşea un anumit număr de pahare, nu mai spunea decât „frunzăăăăăă!”. Aşa, dintr-o dată. Ori că lumea mânca, ori că cineva vorbea, el stiga „fruzăăăăăă!” şi apoi tăcea câteva minute. Atunci ştiam că e cazul să-l trimitem la culcare.

Era de un calm proverbial dacă era lăsat pe scăunelul lui, cu şorţul albastru murdar de vaselină şi aracet şi pe care bunica nu avea voie să-l spele niciodată spre disperarea ei. Îl „fura” sâmbăta şi îl spăla, ştiind că duminica nu lucrează. Dar şi aşa era scandal pe el. Bunica, fire vulcanică, îşi ieşea uşor din fire şi mai ţipa. Câteva minute fără încetare. El stătea concentrat pe pantoful pe care-l cosea cu o răbdare de invidiat şi când bunica nu mai ţipa, se uita la ea peste ochelari şi spunea: „ai gătat? E miercuri azi”. Era un deliciu să-i ascult. Se ridica, îşi lua bicicleta şi pleca la piaţă. Acolo se calma. Venea cu pepene şi toată lumea uita incidentul. Îi plăcea cel cu coaja verde închis, nu ăla dungat. Nu am înţeles şi nici acum nu ştiu care-i diferenţa. Dar el ştia şi numai din ăla cumpăra.

Vederea i-a slăbit prima. Nu a spus nimic. Încă se ascundea în atelierul lui şi meşterea câte un papuc vechi. Dar era tot mai tăcut. Şi mai abătut. Bunica a sesizat că la masă pipăia după tacâmuri. Nu a vrut la medic. De frică, desigur. A spus că atunci când ajunge la spital, moare. Încet, încet, zilele lui se scurgeau pe scăunelul din curte cu câinele în braţe. Nu mai fuma, nu se mai atingea de nimic cu alcool.
De obicei, când mergeam la ei şi intram în curte, din atelier se uita pe geam şi ieşea zâmbind. Sau din casă. Atunci… am intrat, el era pe scăunel, a ridicat capul dar nu a schiţat nimic. Mi-am dat seama că nu mai vedea aproape deloc. Mergea cu o bâtâ până la poartă şi atât. Universul lui a rămas scăunelul din curte. Era tot timpul nervos şi se abţinea teribil să nu se certe cu bunica. Prefera să stea singur, tăcut, cu gândurile lui. Aşa a şi plecat. Tăcut. Şi a fost cum a spus. Când a ajuns la spital… s-a dus.

De ce v-am spus toate astea? Pentru că „draga lu’ moşu'” a simţit nevoia să vă spună despre el. Atât! Frunzăăăăăă!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

29 de răspunsuri la Cu puşca-n dinţi

  1. Adrian zice:

    Caldă și duioasă povestea ta, Potecuță! Mi-a plăcut foarte mult.

    Apreciază

  2. Doamne, cat de frumos ai povestit… am citit de doua ori si-as mai citi inca, as vrea sa ma duc la culcare copil, sa visez in somn si in loc de buna dimineata cand m-oi trezi sa spun… frunzaaaaa!!! Draga lu`mosu, tare mandru tre` sa fie de tine oriunde ar fi.

    Apreciază

  3. Monik zice:

    In ce univers bogat ai crescut, Potecuță! Să-ți fie amintirile lor aproape de suflet mereu!

    Apreciază

    • Nu ştiu dacă a fost mai bogat decât al altora. Dar fiind al meu, sigur că îmi pare nepreţuit.
      Mulţumesc mult, Monik! Să-mi fie, să ne fie! Uneori ne ţin de cald. Se fac căuş pentru suflet şi-l leagănă frumos. 😉

      Apreciat de 1 persoană

  4. Drugwash zice:

    Draga lu’ moşu’, dăduşi iama în butelca cea cu apă de foc…? 😛
    Frumos povestişi, fetiţă, mă simt privilegiat pe ziua de azi cu două poveşti atît de frumoase (prima a fost la Lucia). 😉

    Apreciază

  5. Iarăși m-ai fermecat cu amintiri frumoase, dar care mă fac să regret că eu n-am avut plăcerea de a-mi cunoaște nici un bunic. Îi știu doar din poveștile părinților, de unde am aflat că cel din partea tatei era tot pantofar. Meserie căutată și apreciată în acele vremuri.

    Apreciază

    • Of…
      Am fost privilegiată şi îi mulţumesc Domnului pentru asta.
      Da, să ştii că era. Avea papuci peste tot, de toate formele şi culorile. Le repara tocurile doamnelor, cosea, lipea, prindea. Acum, tot mai greu se găsesc pantofari. Şi sunt căutaţi din ce în ce mai rar. Şi nu pentru că ar fi mai de calitate papucii ci pentru că se aruncă mult mai repede, nu se mai repară mai nimic.
      Mulţumesc mult, Petru!

      Apreciază

  6. Şi atunci, cât din „draga lu’ moşu” se află în poteci?

    Apreciază

  7. Frumos…si atat de dulce…

    Apreciază

  8. july zice:

    Bunici nu am avut, eram mica,mica, cand s-au dus, dar am avut bunici, adica pe mam`mare si maia, diferite ca frunzele copacilor. Mam`mare era discreta, tacuta, ne cuprindea cu privirea pe toti cei 12 nepoti, maia era versiunea bunicului tau, aduna lumea la povesti si avea un talent de actrita de invidiat. In serile de iarna, cand facea turte pe soba, ne spunea poezii haioase si povesti adevarate din sat. Cred ca bunicii sunt cei care ne tin copii chiar si cand vom deveni bunici la randul nostru.
    Frunzaaa, Potecuta! :)))

    Apreciat de 1 persoană

    • Cu siguranţă aşa e! Ei ne ţin copii.
      Mi-am cunoscut şi o străbunică, aveam 6-7 ani când s-a dus aşa că am câteva amintiri şi cu ea. Mi-o amintesc în costum popular. Nu pleca decât îmbrăcată aşa la biserică. Săraca, avea Alzheimer în ultimii ani ai vieţii, jucam cărţi cu ea şi cum habar nu aveam e joc, dădeam ce apucam Ea sde enerva, mă înjura, bunicul o certa şi… eheiiiii, duse vremuri….

      Frunzăăăă! 😀

      Apreciat de 1 persoană

  9. Frumos, foarte frumos! Minunat!

    Apreciază

  10. szqwer zice:

    Ţ”Draga lu’mosu”, m-ai facut sa lacrimez dis de dimineata.Off, ce dor imi este si mie uneori de bunicii mei…Dumnezeui sa-i aiba in paza pe toti bunicii nostri acolo unde sunt ei acum !

    Apreciază

  11. Alina zice:

    Ce frumos ai scris. M-ai dus cu gândul la bunicul meu, bunocul despre care poate am sa prind curaj să scriu odată. Mai e în viața, însa simt și eu cum ușor se va duce..și el simte.

    Mi-e dor.

    Apreciază

  12. Ana zice:

    Dumnezeul sa-l odihneasca!
    Ce frumos ai scris….Mi-au dat lacrimile…

    Apreciază

  13. Frumosă poveste,sau mai bine zis amintire.

    Apreciază

  14. Pingback: A fost odată un bunic, bunicul meu.. - Alina Rădoi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s