Ipostaze

Am de făcut mai multe precizări. În primul rând, textul de mai jos e nesimţit de lung şi nepermis de fără sens. Spun asta pentru că e chiar foarte lung. Rodica nu există sau, chiar dacă există, eu n-o cunosc. Aşa că nu e despre ea. Orice asemănare e pur întâmplătoare şi dintr-o întâmplare (ştiu să mă exprimez, nu?) şi-a făcut culcuş în mintea mea mahmură din cauză de presiune atmosferică pe coloană de mercur, de indice temperatură-umezeală cu prag critic de 80 de unităţi şi, în fine, gheaţă la mal cent-cent centimetres. Aşa că e pură ficţiune şi pe cuvânt că nu e mare lucru. Aşadar, dacă vă încumetaţi să citiţi, vă rog să trataţi textul ca atare. Eu am fost sinceră şi am spus că e lung şi prost în mare parte.

Rodica îşi aprinde încă o ţigară şi priveşte din nou spre ceasul mare, prăfuit, care lasă impresia că timpul, căruia-i anunţă cu exactitate trecerea, şi-a lipit mâinile murdare pe cadranul lui ca şi cum n-ar fi suficiente urmele pe care le lasă…

16:25. Cinşpe’ minute întârziere. Îi apucă pe toţi să facă greve exact când am şi eu de mers sau de venit. Din ce în ce mai rar sunt şi eu un călător prin ţară, nu numai trecător invizibil prin viaţă, şi atunci se întâmplă ceva care să-mi încurce planurile. Ba’ se dilată şinele de parcă altceva mai bun nu ar avea de făcut, ba deraiază o locomotivă, ba îl apucă pe unu’ cheful de sinucidere şi apasă acceleraţia înainte să se ridice bariera sau, şi mai nasol, se lungeşte pe şine şi aşteaptă ultima respiraţie. Ce mizerabilă trebuie să fie secunda aia în care îţi programezi finalul aşa. Şi cât de umilă aia imediat următoare. Cu ţipete de groază ale celor care încă mai simt, şi coate în coaste date de cei care nu simt şi nici nu le pasă decât să prindă un cadru cât mai clar de la « locul tragediei ». Ce ar putea să te aducă în pragul ăsta încât să vrei să renunţi la tot, până şi la dreptul de a muri ca tot omu’, la timpul… care nu e niciodată potrivit ?

Hai că anunţă acum că vine. Bine că nu mai am de stat în gara asta în care nu se mai întâmplă nimic de mult timp. E o gară din care doar se pleacă, rareori se mai şi vine. Numai pe mine m-a mâncat acum trei zile să vin. Păi, ce era să şi fac? Ăsta micu’ a vrut în vacanţă la bunici şi nu era să-l las să vină singur. La câte nenorociri se întâmplă acum, cea mai mare nenorocire ar fi fost să-l vadă soacră-mea coborând singur din tren. Atunci să fi văzut uragane şi invazii. Că din mamă modernă nu mă scoate. Când o aud eu. Când n-o aud eu dar o aude fi-su, “modernă” devine inconştientă. Că aşa face ea conexiunile, de parcă ar pune murături.
Sper să nu nimeresc într-un compartiment cu o babă care merge la vreun concurs de talente, ca data trecută. Aia, săraca, spunea că merge să cânte “pe lângă plopii fără soţ” pentru iubitul ei Mihai Eminescu Petre. N-am reuşit s-o conving că bietul Eminescu nu-i mai poate da vot favorabil şi nici Petre nu mai face parte din juriu. Ea o ţinea pe a ei că Mihai Eminescu Petre e fanul ei şi ea e iubita lui. Culmea, la prima vedere părea o bunicuţă capabilă să dea lecţii de viaţă-preţioasă.
Aici e liber. Dacă am noroc, aşa va fi tot drumul. Bine că mai e ceva liber. Eu n-am mai fost liberă de când “de bunăvoie şi nesilită” am crezut că dragostea-i egală cu iubirea şi amândouă sunt sinonime între ele. Ce tineri eram. Şi ce-a mai rămas din noi?

Înainte să-l cunosc pe Gigi, am avut o poveste de dragoste-tumultoasă. Îl chema Rămurel. Spunea despre el că e prea deştept să socializeze cu alţii, nu vrea să împartă cu toţi proştii cunoştinţele pe care le-a acumulat în scurta lui viaţă. I-am mulţumit pentru compliment dar i-am zis că nu, nu e cazul să socializăm la marginea pădurii aşa cum mi-a propus. Deh, era şi ecologist în timpul liber. La a treia întâlnire, eu am insistat să mă ducă la el acasă, să-i cunosc părinţii. El a crezut că am gânduri serioase, eu aveam un singur gând serios: să văd cum arată două fiinţe care au fost în stare să dea un astfel de nume copilului lor. Prima întâlnire cu ei a fost şi ultima cu el. Mama lui mi-a spus că Rămurel al ei, suflet ales, crescut în armonie şi mare iubitor de artă, merită o fată din familie bună. Bună de întreţinut artistu’ neînţeles şi de sponsorizat talentu’ nerecunoscut. Şi-a luat o soaţă pe placul mamei. Fată de contabili, i-a contabilizat şi ultimul leuţ câştigat pe muncă cinstită la nuntă. Fata, fără cunoştinţe în ale artei, dar cu multe cunoştinţe printre studenţi, a fugit cu unu’ imediat după nuntă. Şi l-a lăsat pe Rămurel cu singura femeie care-l merita: maică-sa.
L-am găsit anul trecut pe Facebook şi am intrat în vorbă cu el. Mi-a zis că lucrează la Bancă. Rămurel? Am vrut să aflu mai multe dar mi-a zis că e secret de serviciu. Din like în like, i-am aflat secretul : e tot un fel de artist nerecunoscut, specialist în laptele praf pe care îl pune în dozatorul de cafea de la intrare. Mare om, mare caracter, Rămurel ăsta.

Gigel al meu a început să facă economie imediat după nuntă. Mi-a zis că decât să mai dea bani pe florile pe care le primeam zilnic de la el, mai bine să punem banii la saltea. Pe partea unde doarme el. Dar încet, încet, banii aruncaţi pe flori, cum spunea el, au devenit bani înecaţi în vin. Gigel spunea că a băut pentru că a fost un eveniment special la serviciu. Apoi că a mai fost unul. La fel de special. Cu timpul, speciale erau toate zilele de luni, în cele de marţi bea să nu-l prindă alea 3 ceasuri rele conştient, să nu-l doară când vine nenorocirea peste el, şi tot aşa. Bea de supărare că tuşeşte copilul, de fericire că nu mai tuşeşte. A băut de ziua mea de naştere şi a uitat că e ziua mea. Apoi a băut de nervi că nu i-am amintit. Apoi a băut ca să… trăiesc, la mulţi ani… fericiţi. Câtă fericire, Gigele!
În fine, bea că e luni, că plouă, că ninge, că orice. El bea, eu mă evaporam pe măsură ce el golea pahare. Mă vedea numai când treceam prin faţa televizorului. Într-o zi, mi-a spus că bea pentru a putea suporta mai uşor viaţa grea. În doi. Dar el a fost prea comod ca să plece, eu prea laşă ca să nu rămân. Şi am rămas. Şi el s-a lăsat de băutură. De dragul maică-sii. După cum chiar el mi-a mărturisit printre sughiţuri: „Rodico, tu-ţi dai seama cât ar suferi mama dacă aş muri ca un bou din cauza asta?”
Ea nu mai avea motiv să sufere, eu am rămas la fel de invizibilă.

Dar e sufletist tare. Când ne-am întâlnit cu o amică proaspăt divorţată, Gigel a decretat: săraca, ce greu o fi singură… Da, Gigele, e greu! Tare greu! Dar nu singurătatea aia în care îţi auzi gândurile. Aia e suportabilă. Monstrul adevărat se ascunde în singurătatea care te cuprinde când ţi-e casa plină. Aia te macină de viu. Te îngrozeşte atât de mult încât vrei să te faci cât mai mic şi să te ascunzi. Dar e atât de perversă singurătatea asta, încât aprinde felinare înăuntrul tău, să o vezi în toată splendoarea ei. Străluceşte în noapte şi n-ai cum să nu o vezi. Să nu te vezi. Şi de tine n-ai unde să te mai ascunzi, n-ai unde fugi. Aia e imposibil de dus, nu singurătatea de unul singur.
Gigel n-a înţeles. Nici nu mă aşteptam. Şi eu, mamă inconştientă, cu copilul de o mână şi sacoşe-n alta, păşeam prin lume zâmbindu-le celor care mă invidiau că-mi pot aştepta, cu masa pusă, soţu care vine cu… capsa pusă. Bine că vine. Vine, dragul de el. Că unde să şi meargă?

Mi-a trimis mesaj. Simte că mă gândesc la el: La ce oră ziceai că pleacă trenul? Da’ la ce suferinţa căprioarei care moare-nsetată te gândeai tu când am vorbit cu tine? Hai să îi răspund: Trenul a plecat de o oră. El: ok. Păi, sigur. E ok. Înfloresc muşcatele de ok ce e. La Gigel totul e ok. Nu curge apa? Ok, face duş mai târziu. Nu mai e lapte? Ok, cumpăr mâine. Eu, nu el. Alt mesaj: ai luat varză murată de la mămica? Da, pui de rândunică ce eşti, da, panseluţă firavă, da. Ţi-a pus mămica varză. Să-i răspund, totuşi: da, stai liniştit îţi aduc tot ce ai vrut.  Răspunde: ok. Dacă ai bagaj greu ia un taxi, mă pun să dorm că plouă şi nu mai ies să te aştept în gară.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Da, poftiţi biletele! Nici eu nu mai ştiu unde merg, domnule controlor. Nici eu nu mai ştiu. Acasă nu e decât atunci când mă strigă copilul. În rest, e un loc în care mă caut fără să mă găsesc. Când el va creşte şi va pleca să-şi vadă de viaţă, va trebui să caut în dicţionar un alt cuvânt.
Da, aşa e, să fim sănătoşi. Să fim! Că restul vine de la sine: şi ziua de mâine, şi durerea de spate, şi o altă zi de joi, şi sfârşitul. Bine că vin pe rând, altfel am fi foarte ocupaţi….