Voi aţi băgat capu’ la cutie?

Dacă tot am dat ieri drumul robinetului cu amintiri, cam tot de prin perioada aia, ba chiar şi mai de dinainte, mi-au bătut în geam alte şi alte episoade pe care aş vrea să le las aici, la păstrare. Şi tare, tare bucuroasă aş fi dacă mi-aţi spune şi voi pentru că sunt sigură că aveţi astfel de amintiri.
Nu-mi amintesc câţi ani aveam când a venit tata acasă cu un aparat video. Cert este că din ziua aia, casa noastră a devenit loc de „pelerinaj” pentru prietenii cinefili. Filme luate „pe sub mână”, desigur, că încă nu era la liber mai nimic. De la Stan şi Bran la Naşul şi filme cu „cichicean” cum îi spuneau eu atunci.

Eu făceam prezenţa, ţineam contabilitatea ciupiturilor din obraji, salutam politicos şi dusă eram în dormitor că, nu-i aşa?, filmele erau treabă de oameni mari. La primul „la naiba” rostit cu patos de tanti Irina, dispăream ca praful de copt în prăjituri. Aveam şi eu voie la unele filme dar nu la toate şi nu când era lume la noi că „tati, oamenii mari mai vorbesc şi prostii şi tu nu trebuie să le auzi, da?”. Mda. Oamenii mari să se abţină când sunt copii în jur. Nu, nu i-am spus asta atunci, nu eram chiar atât de precoce dar mi-ar fi plăcut 😀 😀
Şiiii vine bunica la noi. Soacra mamei. Tata era la serviciu, mama încerca să o impresioneze. Păpica bună, cafea primită „din afară”, hai şi un film că acasă n-are. Eu, normal, nu mă dădeam dusă de lângă bunica. Că şi eu vreau la film cu ea, că eu dorm cu ea, că bunica mea, eu nu plec nicăieri. Ce să-i faci copchilului? M-a lăsat. Mama a ales un film pe placul bunicii care citea cărţi cu poveşti de dragoste în care unul din cei doi murea la final.
Acum: ai mei au fost suficient de şmecheri încât să nu se uite la filme în care scenele de dragoste ţineau tot filmul cât eu eram pe lângă ei, înţelegeţi voi ce vreau să spun. Când oamenii „se iubeau” puţin, nu era chiar foc, când au considerat ei că pot pricepe ceva, s-au relaxat, nu mă mai trimiteau după apă 😀 Bunica nu ştia asta. Şi cum începeau oamenii ăia să se sărute, bunica îmi dădea ordin: „capu’ la cutie!”. Eu executam, băgam capul sub plapumă. Noroc că nu ţinea mult că se sufoca potecuţa de mică şi ce vă făceaţi voi fără mine? 😀 😀 Până la urmă a apărut mama şi i-a explicat că… nu e cazul. Dar a rămas în istorie şi acum îmi amintesc de câte ori văd prin filme scene în care se face „treabă de oameni mari” 😀
Ăvaii, oare ce cred ăştia micii de acum dacă le povestim cam cum eram noi? 🙄
Voi ce făceaţi când la televizor oamenii mari făceau „chestii”? Tot după apă? 😀