Septembrie, luni

M-am trezit de fapt, nu. Nu cred că dormisem în noaptea aia. În mine creşteau senzaţii necunoscute până atunci. Teama de lumea necunoscută, emoţia pură dată de primii paşi făcuţi într-un univers la care doar visasem, bucuria unui început care promitea poveşti şi experienţe de neuitat. Am sărit din pat cu o nerăbdare greu de descris. Nu mi-a păsat că ai mei încă dormeau, semn că era prea devreme. M-am îmbrăcat, atentă să nu-mi stric ciorăpeii albi, făcuţi cu croşeta. Cordonul şorţuleţului albastru mi-a dat ceva bătăi de cap dar până la urmă a cedat insistenţelor mele. Mi-am aşezat cordeluţa albă pe cap şi am aşteptat. Aveam 6 ani şi un ghiozdan.

Unul mult prea mare pentru cele câteva caiete pe care le aveam. Nu erau manuale alternative, nici caiete speciale, nici penare prea colorate. Dar eram fericiţi şi mulţumiţi. Astea, stiloul, radiera şi sugativa, erau moneda de trecere din tărâmul magic al poveştilor cu zâne în cel fermecat al primelor litere.
Tovarăşul învăţător ne-a aşezat cu răbdare în şir indian. Doi câte doi, păşeam pentru prima dată într-o sală de clasă. Doi câte doi, ne-am dat mâna în lumea neatinsă până atunci. Mirosul inconfundabil al începutului de an şcolar, al clorului şi al varului, ni s-a impregnat în uniformele albastre cu picăţele albe şi îl purtăm şi acum într-un colţ de amintire.
Clasa ne era în curtea şcolii, în clasele din incinta clădirii aveau acces doar elevii din V-VIII pe care îi priveam ca pe nişte eroi. Băncile, prea mari sau noi prea mici, ne-au primit tăcute, neobosite de generaţiile care şi-au scrijelit emoţiile pe marginea lor. Foştii elevi ai tovarăşului învăţător, ajunşi în clasa a V-a, au venit să ne întâmpine şi să ne ureze succes. Ne-am simţit mici zei într-un castel făcut din acuarele. Un „A” scris cu creta pe tabla neagră, a însemnat începutul. Acea primă literă a prins, în timp, diverse nuanţe. De la „Ana are mere” la „aritmetică” şi până la „amintire”.
Atunci era Septembrie, luni. Şi eram copil. Acum e Septembrie, luni. Şi e dor.