Fiind şcolar cutreieram

Intru brusc în subiect, fără introducere pentru că oricum presimt că mă voi lungi enervant de mult. Profesoara de geografie din V-VIII, era îndrăgostită de excursii şi cred că e şi normal. Organiza cam trei excursii într-un an şcolar şi noi, la fel de îndrăgostiţi ca ea, nu ratam niciuna. Nu ştiu cât de mult ne pasiona destinaţia dar eram fascinaţi de drumul până acolo. În autocar am învăţat cântecele „Eu nu merg la Carolina, eu nu merg, nu merg la ea, las să vină ea la mine ş-apoi vom vedea de-i bine…”, „Poate în cap să-mi cadă şi-o cărămidăăă, sunt fericiiit, astăzi m-am îndrăgostit„, „Suflecată-cată, pân’ la brâu, ducea, ducea, rufele la râu„, „să vedem, să vedem, să vedem dacă vinu-i bun„, „trec tiganii, nu se mai opresc dar ei se iubesc” şi câte altele! Sigur, la întoarcere nu lipsea strigătul: „foaie verde de chiper, să trăiască domn’ şofer, să trăiască şi maşina că i-am consumat benzina, strigaţi măăăi!”.

Cântam cât ţinea drumul şi pe noi plămânii  şi ne opream numai când profesoara se ridica să ne arate câte un deal, o vale sau ceva ce credea ea că ne-ar interesa. Nu ne interesa dar ne opream din cântat doar cât să schimbăm refrenul.
Îmi amintesc acum de două dintre aceste excursii dar nu ştiu ce anume a declanşat amintirile astea. Cred că miroase peste tot a vacanţă, de aia. Am fost undeva (nu mai ştiu unde dar pe un munte sigur 😳 ), excursie de două sau trei zile. Ne-au cazat în nişte căbănuţe din care ştiu că am scos gândaci înainte de a ne aşeza hainele pe paturi. Dar nu am fost deranjaţi deloc, ni se părea normal să fie gândaci în căbănuţe pustii. Înainte de a pleca spre muntele ce aştepta să fie cucerit de 50 de aventurieri, profesoara ne-a spus să ne luăm apă şi mâncare la noi. Credeţi că am ascultat? Normal că nu, am strigat în cor că nu are rost să cărăm nimic. Vă dau cuvântul că acum îi văd pe colegii mei, copii nebuni de clasa a VI-a cu mine în frunte, desigur, urcând şi strigând „un elefaaant, se legăăănaaaa”. Asta nu o să uit niciodată: la 102 elefanţi, mai cântau doar vreo trei-patru. Am cedat cu toţii disperaţi de sete. Nu aveam apă. Ce am făcut? Simplu: ori ne aruncam pe burtă şi „pupam” firele de iarbă, ori căutam frunze cu picături de apă pe ele. Groaznică senzaţie, atunci am înţeles ce înseamnă să simţi că mori de sete. Şi de atunci nu am uitat. De foame nu vă mai spun. Am amuţit cu toţii, la coborâre nu se mai auzea decât câte un stins „mai e mult, nu mai pot, doamna profesoară eu nu mai rezist, mor de foame, asta-s bune de mâncat?”. Aşa că, deşi nu mai reţin exact muntele pe care am vrut să-l stăpânim, senzaţia asta şi imaginile cu noi aproape leşinaţi, nu le voi uita niciodată.
Am văzut aşa aproape toată ţara, cântând şi cumpărând vederi cu diverse puncte turistice. Peştera Urşilor, Gradina Botanică din Cluj, Târgu Mureş, Sighişoara, Salina Turda, pe Cindrel, case memoriale, prima discotecă, primul domn care a venit la noi să ne ofere o bere până a pus un domn profesor mâna pe el şi câte şi mai câte. Cele mai multe, cum spuneam, au rămas doar pentru câte o întâmplare. Nu-mi amintesc unde am fost dar ştiu că am făcut aia sau s-a întâmplat aia.
Aşa cum, de pildă, prima dată când am văzut Peleşul, de fapt eu n-am văzut nimic. Pentru că în excursia aia era şi băiatul din 6B de care mie, care eram în clasa a V-a, îmi plăcea tare, tare, tare. Şi unde mergea el, eu după el. Se oprea la un tablou să pară că-l admiră? Eu mă opream lângă el să-l admir. Pe el. Colega mea de bancă îl admira pe colegul lui de bancă şi ea se ducea pe urmele lui. Aşa că din tot castelul n-am reţinut nimic în afară de tricoul negru pe care scria ceva cu alb. Al băiatului din 6B. Noroc că am mai fost acolo de încă 4 ori aşa că am avut timp să mă pun la punct şi cu acest obiectiv.
Dacă nu mă opresc acum, scriu până mâine. Gata, mă opresc. Voi aveţi chef să-mi spuneţi de o excursie care v-a rămas întipărită-n minte?

M-am oprit. Gata. Tac.