Sunt o tanti

Prima dată când un copil din blocul în care am crescut mi-a spus „săru-mâna”, am râs câteva minute bune. Eram în clasa a XII-a. De atunci, nu-mi amintesc să se mai fi întâmplat. Înseamnă că şi dacă au fost, nu m-au marcat. Cu cei ai prietenilor rezolvam din prima că ori îmi spuneau ei direct pe nume, ori le spuneam eu de prima dată că-i fără politeţuri în exprimări. Dar nu au fost decât maxim două cazuri când am fost nevoită să spun asta. Anul ăsta, când copilul vecinei a rămas blocat pe afară şi l-am auzit plângând şi l-am poftit în casă, am avut o discuţie din care am înţeles că „nu par nici bătrână dar parcă nici tânără de tot”. Nu am mai vorbit cu copilul până atunci, doar salut scurt dacă mă întâlneam cu el şi mama lui pe scară. Şi de fiecare dată îmi spunea săru’mâna. Atunci, că eram doar eu cu el şi trebuia să-l liniştesc că prea plângea cu suspine că a rupt cheia în uşă, am ajuns şi la asta. L-am rugat să nu-mi mai spună aşa. Să spună salut sau ciao sau cum vrea el dar nu aşa. Aşa mi-a răspuns, cum aţi citit. Adică nici, nici. 

Azi, la roboţelul de bitele de autobuz, un copil mai mic a venit lângă mine şi tanti, îmi arăţi şi mie cum se face? I-am arătat. Dar am strâns din dinţi. După 10 minute, în faţa unui magazin, un copil mai mare tanti, îmi dai un leu? Am strâns şi mai tare din dinţi. Am ajuns acasă şi m-am studiat atent. Devastată. Cum e posibil? Adică, eu nu m-aş saluta aşa dacă m-aş vedea 😀 😀
Gata cu modestia, să revenim că e dureroasă treaba. Aşa sunt ei învăţaţi la şcoală, nu? Spuneţi da, vă rog cu plecăciuni, spuneţi da! Spuneţi că e o materie la care îi învaţă pe ăştia micii să spună tanti oricărei făpturi, oricât de mică şi delicată şi tânără ar fi ea. Sau măcar spuneţi că şi pe voi tot aşa vă salută picii. Ştiam eu de ce îi prefer pe cei mici şi foarte mici. Ei fac numai pa, pusi, tai-tai. Cum încep să vorbească, cum îţi pun oglinda-n faţă.
Sunt năcăjită, mă duc să-mi pun mască de scârboşenii pe faţă, chestii-n păr şi yoga.