Un dor, un val, o amintire

Când am văzut prima dată marea, eram puţin mai înaltă decât găletuşa în care adunam nisip pentru ceea ce ar fi trebuit să fie un castel. Nu aveam prinţese care să locuiască în el şi nici eu nu cred că m-am visat vreodată una. Posibil să nu fi aflat încă nimic despre calităţile unei prinţese. Nu era nevoie. În grămăjoara de nisip care se ridica semeţ la picioarele mele, putea locui orice voiam eu. Deh, avantajul vârstei care nu cunoaşte imposibilul şi nu face calcule care separă povestea de real. Îmi amintesc destul de multe din perioada aceea prelungită pe vreo 2-3 luni. Nu intru în detalii dar cam atât a durat prima mea escapadă la mare. Sigur că s-au estompat multe şi au rămas doar flashuri care, puse cap la cap, ar putea reconstitui o parte a filmului. 

De pildă, îmi amintesc perfect că stăteam pe balconaşul hotelului şi trăgeam de un tub ca de pastă de dinţi în care era ciocolată. Primit peste balustradă de turiştii din camera alăturată care erau din altă ţară. În mod normal n-aş fi avut voie. Nu, nu ştiam încă treaba cu luat ceva de la străini. Nu ştiam nici că nu aveam voie pentru că ups, comunism, ups, miliţe, buf… prostii. Eram un copil şi nu ştiam de interdicţii şi posibile sancţionări. Filmul se rupe după ce-l văd pe „nenea” care îmi arăta cum se pune tubul la guriţă şi apoi pe mama care m-a privit stupefiată. De aici nu mai ştiu nimic. Dar nu că m-ar fi ameţit ciocolata ci pentru că am uitat continuarea.
Veţi râde dar îmi amintesc perfect mesele din rastaurant şi farfuriile alea cu dungi albastre pe margine. Şi cutii mici, mici, cu bobiţe negre pe care le mâncam cu o poftă de nedescris chiar dacă nu ştiam ce sunt. Am aflat mai târziu ce erau şi tot atunci am aflat şi cum se făcea că aveam acces nelimitat la ele. Dar asta nu vă spun 😀 😀
Şi acum ajung la esenţă şi implicit, la dor. Şefa hotelului în care mi-am petrecut eu cele multe zile acolo, a făcut o pasiune pentru mine. Şi eu pentru ea. Pasiune au făcut cam toţi angajaţii că, spune lumea, eram un copil cuminte şi frumos. Na, nu mă iau după gura lumii dar nici dovezi contra nu am 😛 Primeam în fiecare zi ciocolată (şi despre asta ştiu sigur că v-am mai povestit şi tot n-am găsit nicio sursă de reamintire) cu ambalaj roşu şi un stup de albine pe ea. Ciocolata era cu lapte şi nu era de pe la noi. Dar nu asta e important. Important e că acum, când scriu, simt că dacă aş putea în hotelul ăla, să urc pe jos scările aşa cum am făcut când m-a pierdut mama şi a făcut atac de panică că am fost furată, sută la sută aş resimţi parfumul acelor luni. Şi îmi doresc asta nespus de mult. Problema e că nici nu ştiu dacă mai există hotelul. Că de arătat, sunt convinsă că nu mai arată aşa. Păcat că nu mai există emisiunea cu Andreea. Să mă răpească şi mă mă ducă direct în faţa hotelului. Nici nu trebuie legată la ochi că oricum drumul nu-l mai ştiu. Şi, dacă e posibil, să fie şi tanti şefa. Mi-o amintesc bine şi pentru că, la un moment dat, a fost acasă la noi, avea drum şi a stat suficiente ore încât să mi se întipărească şi mai bine în minte figura ei. Dacă aş întreba-o pe mama, sigur ar găsi un „link” sprea ea. Sau nu. Cert e că nu vreau. Dacă mă supăr, mă pun pe treabă şi pe cercetări şi o găsesc eu. Sper, sănătoasă.
Mi s-a făcut aşa un dor încât vă dau cuvântul că dacă închid ochii mă văd cu tata care mă ţine în braţe în apă. Şi simt un val care mă mângâie pe încheietura mâinii stângi, acolo unde port o amintire. Şi încă una.
Şi un vis.