Nu daţi cu pietre, e doar o dilemă!

Că mi-e cald, nu-i de mirare. Cred că nu sunt deloc originală dacă mă plâng de asta. Aşa că nu o fac. Că vreau concediu, am spus-o de anul trecut, încă din prima zi de după concediu aşa că nici asta nu-i o noutate. Că am impresia că potecuţele mă vor evacua forţat, ruşinate de modul în care scriu pe ele, iar nu m-aş mira. N-aş fi scris nimic că, aşa cum am demonstrat, nici n-aş avea ce dar mă macină o dilemă. Şi vreau să cer păreri de conduită, ca să zic aşa. Nu aş vrea să fiu înţeleasă greşit şi, pe cât se poate, nici judecată prea aspru. Sunt şi eu mică şi neştiutoare, ce să fac? 🙄 Mai greşesc ca tot omul dar cu paru’ nu dau că nu-l pot ridica. 😀 Ca să vă spun ce vreau să vă întreb, ar trebui, pe foarte scurt, să vă descriu „problema”, nu? Încerc să nu vă plictisesc.

Că să fiu eu sigură că nu sunt înţeleasă greşit, vă spun din start că ştiu şi înţeleg şi sunt perfect de acord că o mamă îşi apără puiuţul cu dinţii, că e în stare să facă şi „crimă de om” pentru copilul ei, că se şi anume pe oricine ar putea reprezenta un cât de mic pericol pentru micuţ, indiferent că îi e vecin sau prieten sau cumnat sau ce îi e. Dacă pare că sunt ironică, vă jur că nu sunt! Şi repet: nu vreau să jignesc pe nimeni! Dar! Dar. E posibil ca nu întotdeauna să ai de-a face cu nesimţiţi negândiţi în calitatea ta de proaspătă mămică. Ok, sunt şi din ăştia care pur şi simplu nu realizează (că de rea intenţie nu cred că e vorba) că „băi, tocmai ai tuşit pe copil, tu nu gândeşti?”. Mno, ăstora e în regulă să le atragi atenţia dacă ei nu se prind că „sunt greşiţi”. Dar, în următorul scenariu, ăsta în care te simţi mai rău ca la aeroport şi indirect eşti pus în situaţia aia naşpa, cred că mămica are o parte de vină. O foarte mică parte. O minusculă parte. E bine aşa?

„Hei, ce faci? Când treci pe la mine să-l vezi pe ăla mic? Uf, nu mă simt prea bine, cred că am luat o răceală şi nu pot veni aşa, nu vreau să-ţi las viruşi în casă, ne auzim săptămâna viitoare”. Şi te duci după ce scapi de simptome. Ai dat dovadă că eşti un om cu capul pe umeri şi nu te duci cu mucii-n barbă să sufli peste copil? Ai dat. Şi după câteva zeci de minute de poveşti cu părinţii, eşti întrebat dacă vrei să vezi copilul. Na, cum să spui că nu? Serios, cum? Sigur că vrei. Şi începe chestionarul: Auzi, da nu eşti bolnav, da? Da, na, ştiu că nu dar te întreb ceva boli de piele nu ai, nu? Da, să nu pui mâna pe el dacă nu te-ai spălat pe mâini, da? 😯
La asta spun pas cu tot respectul. Nici nu vreau să stau să analizez şi nici nu am chef de explicaţii. Tocmai am spus mai sus că înţeleg nevoia şi dorinţa de protecţie până la Cer şi înapoi. Că nu te mai interesează nimeni în afară de puiul tău şi aşa trebuie să fie şi calci în picioare orice şi pe oricine când e vorba de el. Şi aşa trebuie să fie. Dar am dreptul să spun pas şi „să mă mai inviţi când se însoară puiul tău, da?”

Acestea fiind spuse, revin la dilemă. Îmi voi revedea curând doi prieteni care sunt părinţi. Când i-am văzut ultima dată nu erau. Şi, din surse sigure, ştiu că nu-şi prea scot copilul în lume ca să nu ia viruşi. Îl ţin departe de lume, în casă mai mult sau izolat în cărucior, camuflat să nu intre în contact cu nimeni. Şi io cum să procedez, vă întreb. Că nu rezist să nu mă duc spre copilaş şi să „brru, bruu, miţi-piţi, ciup-ciup” şi cred că nici nu ar fi tocmai frumos din partea mea să nu bag copilul în seamă. Dar dacă ei fac parte din categoria asta şi de la atâta căldură-n capul meu o iau razna şi le spun de la obraz? 🙄