Da’ ei nu „e” tot oameni?

Despre matematicieni vorbesc. Am cunoscut câţiva la viaţa mea şi n-aş fi zis că ar avea ceva dereglări. Mă rog, am cunoscut mai mulţi profesori de matematică. Pe lângă cei pe care i-am avut eu în anii petrecuţi în bănci, am avut ocazia să stau şi lângă oameni care nu-mi erau mie profesori aşa că i-am putut vedea în viaţa de zi cu zi, cum se spune. În afară de cel care mi-a fost dascăl în V-VIII şi care mi-a mâncat pe bisectoare sănătatea psihică, toţi mi-au lăsat impresia de oameni perfect sănătoşi. Sigur, toţi avem stolurile noastre dar ei nu aveau nici mai multe, nici mai altfel. Se încadrau în grafic, adică. Mno. Azi, căutând ceva total din afara sferei celor care practică meseria asta, am dat peste o aşa-zisă problemă care m-a făcut să-i compătimesc pe cei doi. Nu, încă am despre mine impresia că sunt sănătoasă la mansardă aşa că nu generalizez. Dar chiar şi-aşa…

În afară de faptul că eu habar n-am cum pisici se rezolvă asta, am serioase rezerve în ceea ce priveşte termenul de valabilitate de pe căpuţul celor doi. Vă las problema, se găseşte pe net dar tot degeaba, eu n-am priceput o iotă. Dacă aveţi timp şi chef, vă rog eu să mă luminaţi. Dar, mai mult decât cu rezolvarea, aş vrea să mă lămuresc în altă chestiune: aşa vorbesc ei între ei? Adică… o ard în fracţii şi acolade de obicei? 🙄
Cică: „Doi matematicieni care nu s-au văzut de mult discută în pauza unui congres.
– Câţi ani au copiii tăi?
– Hai să-ţi răspund cu o ghicitoare: Am trei copii. Înmulţeşte numărul anilor pe care i-au trăit până acum (nu lua în considerare fracţiile) şi obţii 36. Acum adună acele numere şi vei obţine suma ferestrelor casei portocalii de vis-a-vis.
După o clipă celălalt a zis:
– Mai dă-mi o informaţie. Nu-mi ajunge ce mi-ai spus.
– Ai dreptate. Trebuia să-ţi spun că celui mai tânăr nu-i place ciocolata neagră.
Câţi ani au copiii?”

Eu aş fi avut un singur răspuns dacă mi-ar fi zis mie asta în loc de ce am întrebat: hai, sictir! Să fie sănătos ăla de te-o mai întreba ceva…
Dar nu mie mi-a spus.