Din eter, în altă lume

În urmă cu nişte ani (câţiva dacă-i număr pe degete, mulţi dacă număr amintirile ninse-ntre timp şi prea mulţi dacă mă uit în jur şi nu-i mai văd pe cei duşi de-atunci), serile de joi aveau un program strict. Aşteptam să se facă ora potrivită şi porneam radioul din care, doi băieţi, înşirau universuri în cuvinte. Adormeam spre dimineaţă când vocile din cutiuţă îşi luau rămas-bun. Niciodată nu am spus nimănui de ce mă trezeam atât de greu în fiecare dimineaţă de vineri. Era secretul meu. Şi, credeam eu, şi al lor. Spun asta pentru că eram părtaşă la multe farse pe care le mai făceau în timpul emisiei când sunau oameni şi le spuneau diverse. Nu îi speriau, doar îi trezeau, era destul. Nu ştiu de ce dar eram sigură că vorbesc dintr-o cameră minusculă, cu lumină difuză şi mult fum de ţigară în jur. Aşa credeam eu şi aşa îmi doream să fie. Nu acceptam ideea că au o cameră mare, luminată puternic, cu geamuri mari prin care să intre soarele. Habar n-aveam cum ar trebui să arate „cutia” din care mi se vorbeşte dar aşa am creionat-o eu în minte.

După nişte ani, când băieţii nu mai vorbeau noaptea ci la primele ore ale dimineţilor de weekend şi eu nu-i mai puteam asculta din mai multe motive, paşii, viaţa, soarta, m-au trimis fix în cutiuţa aia. Întâmplător. Cu treabă. Mai exact, la una dintre fetele care prezentau ştirile. O cunoşteam şi trebuia să-i duc nişte chestii. Aveam emoţiile unui copil care pleacă în excursie. Mă rugam în gând să nu-mi fie înşelate aşteptările, să nu-mi fie pătată amintirea. Şi ruga mi-a fost ascultată. Studioul era într-un fel de căbănuţă din lemn la care se ajungea pe nişte scări exterioare din fier. Era ca un far, aşa am văzut-o eu atunci. Nu am văzut geamuri şi nici lumini puternice în afara unui coridor care făcea legătura între studiouri. Fata m-a rugat să răspund la telefon cât ea prezintă ştirile şi a fugit. Telefonul a sunat imediat şi asta nu cred că o voi uita vreodată: „alo? Cristina deja dă ştirile? Tu cine eşti? Scrie, te rog, mare, pe o foaie de hârtie, 26 şi pune foaia lângă Cristina” şi a închis. Nu am ştiut ce să cred dar, cum nu eram deloc în temă cu ce e acolo, am executat. Când s-a întors tipa şi după ce i-am dat ce aveam de dat, am întrebat ce a fost cu telefonul ăla. „Aaaaa, era soţul meu. Aici s-a stricat termometrul şi el, când ştie că am ştiri, se uită la cel de la noi din curte să ştiu să spun câte grade sunt în oraş acum”. Pe cât de tare m-a amuzat, pe atât de mult am simţit că, cumva, se năruie puţintel din ce credeam eu, din acel mic univers pe care l-am creat în minte în nopţile de joi. I-am cunoscut şi pe băieţi şi unul dintre ei mi-a spus că…….

Nu mai ştiam nimic de cei de acolo când am cunoscut o altă poveste frumoasă care se desfăşura şi se desfăşoară în serile de joi. O poveste din care, din afară, am făcut parte. Doar din afară. Îi ascutam şi îi simţeam pe toţi cei pe care îi auzeam vorbind sau cântând. Şi povestea asta frumoasă are şi o melodie pe care am găsit-o azi după mult timp şi care m-a făcut să scriu asta pentru că m-a făcut să-mi fie dor de zile şi seri şi nopţi de joi. Unele încă îmi sunt, altele… s-au evaporat aşa cum se stingeau vocile spre dimineaţă: „somnambulii de serviciu pleacă spre casele lor când soarele răsare. Bună dimineaţa şi pas vioi până joi!” Şi tot azi mi-am amintit că unul dintre ei mi-a spus că „toată lumea mă crede nebun. Măi, din cutia asta în care dacă pe lângă mine mai intră un şoarece se cheamă că-i aglomerat, tot sufletul meu iese la lumină. Naiba ştie pe unde umblă dar îmi vine înapoi numai când închid microfonul. E şi asta o treabă”. A mai tras o dată din ţigară şi s-a dus să le vorbească celor care, asemeni mie cândva, aşteptau să li se spună ceva.

Şi da, erau nebuni. Dar erau frumoşi. Şi încă sunt, i-am regăsit recent, fac acelaşi lucru.
Pentru amintirea serilor de joi, pentru cei care-au fost şi care se încăpâţânează să fie, pentru mine, cea care nu se putea trezi vinerea pentru că alerga desculţă printr-un univers colorat în timp ce două voci îi vorbeau în eter:

P.S. Amintirile astea îmi sunt dragi tare aşa că vă rog mult, mult, dacă aveţi ceva de spus despre presa de azi, despre hiturile de la radio, despre etc, orice de rău, să vă abţineţi până la postarea viitoare, da? Ştiţi că vă respect prea mult şi n-aş putea să nu vă respect şi părerea. Dar nu aici şi nu acum. Şi nu, nu despre mine. Ok? Mulţumesc din suflet!