Sunt pui de omidă. De Mamă Omidă

Încep să cred că, văzând că nu vreau să mă nasc, ba din contră, că am intenţii să mor înainte de-a primi pălmuţa la fund şi să-i mai trag şi pe alţii după mine, ursitoarele sau ce-or fi fost, mi-au promis neşte chestii. Şi cum mă ştiau cu capul în nori şi fără interes pentru castele şi alte bogăţii, n-au avut prea multe de oferit că ştiau că nici la abureli cu tinereţi veşnice nu pun botul. Se prea poate să-mi fi promis nişte intuiţie peste limite, altfel nu-mi explic. Dar, cum se întâmplă până şi-n basme, cred că sufereau de indigestie în ziua aia că instrucţiunile nu le-am primit. Dar am crezut, mi-a convenit şi… dacă vă scriu înseamnă că m-am răzgândit şi n-am mai murit înainte să mă nasc. Mno.

Am aşa, foarte rar, nişte chestii de şi eu mă mir de mine. De nicăieri, cum ar veni. Niciodată însă nu nimeresc numere la lotto. Rectific. Am jucat de două ori în viaţa mea şi n-am nimerit niciodată. Dar să nu o mai lungesc şi să intru-n subiect.
Acum doi ani am început să citesc o carte. N-am terminat-o 😳 Din două motive: scris extrem de mic şi, cel mai important, înainte de asta am citit de aceeaşi autoare o carte care m-a rupt în bucăţele şi la care am plâns şi în timp ce o citeam şi două zile după ce am terminat-o. Ştiu că s-a făcut film după ea dar nu l-am căutat, nu cred că îl pot vedea. Nu e nimic filosofic, nimic foarte greu de digerat dar pur şi simplu pe mine m-a tulburat rău. Am început, deci, cartea a doua dar tot cu gândul la prima. Asta a însemnat că citeam fără să înţeleg, mă chinuiam cu literele mici, mă enervam şi… am abandonat-o. Cartea nu e rea dar momentul ales de mine a fost prost aşa că stă şi acum în sertar cu semnul pus la pagina 214. De obicei, după ce termin o carte, mă apuc de cercetat. Caut detalii despre autor, alte cărţi, eventual dacă a fost sau nu ecranizată. Aici nu a fost cazul, nu am căutat nimic, nu ştiam nimic, nu m-au interesat decât câteva date despre subiectul în jurul căruia a fost brodată „acţiunea”. Şi am uitat de ea.
Azi noapte, butonam telecomanda. Cum nu am găsit documentare cu maimuţe, am dat o tură pe canalele cu filme. La prima staţie o prostie, la a doua un film pe care l-am văzut, la a treia, un băiat cu un ghiozdan în spate, se uita la o poză care nu-mi spunea nimic. Şi în secunda aia am decretat în sinea mea: ăsta-i băiatul din cartea abandonată. Fără să ştiu că romanul a fost ecranizat, fără să-mi amintesc că aş fi citit în carte de secvenţa asta şi… la naiba, nici nu era o secvenţă cu un sens anume. Am apăsat pe butonaşul care afişează numele filmului, nu corespundea cu titlul cărţii dar ştiu că ăsta nu-i tocmai un bun reper. Oricum, eu ştiam sută la sută că ăla e filmul. De unde? Habar n-am. Pur şi simplu.
Ce să zic, mi-a plăcut filmul. Ori pentru că e chiar fain, ori pentru că n-am apucat să termin cartea. Dacă vreţi, vă spun şi numele: Născut din nou. Dar eu încă mă întreb de unde pisici am ştiut eu că ăla-i filmul? Şi dacă vedeţi ursitoarele alea, spuneţi-le că îmi sunt datoare cu nişte explicaţii că habar n-am ce să fac cu apucăturile astea de vizionar eşuat la mal.