Din vremi apuse…

1Cutia poştală din ce în ce mai solicitată, anunţa că vine vacanţa şi, odată cu ea, marea întâlnire. Scrise pe foi de caiet, uneori la repezeală, între două ore de matematică, alteori detaliate, cu poveşti din curtea liceului, erau aşteptate cu sufletul la gură. Având stabilită perioada întâlnirii, ne urcam în autobuzul prăfuit şi, cu sufletul plin şi trupul crud, porneam spre ceea ce numeam atunci libertate. De cum coboram din autobuz, începeam să-i chestionăm pe cei întâlniţi în cale: „Doamne-ajută, liţă Firuţă! Ştii dacă Ramona a lu’ babu’ Ghiţă o vint de la Cluj?”. „Să-ţi ajute Dumnezău, fată! Apăi o vint, o vint. Toată zâua mere muzica la ei în curte şi să udă cu apă şi să joacă cu minjea, s-o însufleţât satu’ de când or luat cochii vacanţă”. Aproape alergam spre casă, îi pupam pe bunici, aruncam geanta cu haine şi fugeam pe uliţă. Luam casele la rând să vedem cine a ajuns şi cine urmează să vină. Făceam şi prezenţa pe o listă la care visam un an întreg: Sibiu, Alba, Cluj, Bucureşti, Braşov, Brăila, Corabia, Germania, Timişoara, Hunedoara, Deva. Vârste: între 13 şi 18 ani. La unele case nici nu mai intram, vedeam hainele puse la uscat şi, după culori şi forme, ştiam că prietenii ne sunt acolo. Dar dorm. Sau sunt pe câmp cu bătrânii. Ne întorceam apoi acasă, mâncam din toate că toate aveau alt gust decât acasă: brânză, slănină, zacuscă, ghiveci, ouă. Neaparat fugeam în grădină şi luam cu mâna noastră roşia, ardeiul, castravetele. Nu ne trebuia nimic altceva, era universul nostru în care eram fericiţi şi cu visul agăţat de câte o roată de car care scârţia la lăsarea serii. Semn că se întorc bătrânii la casele lor. La acelaşi semn, noi fugeam în sat, ăla era semnalul că e timpul să ne adunăm. Unii mai întârziau că atunci veneau şi caprele şi vitele de la păscut şi erau responsabili cu mulsul. În capul satului ne adunam şi cuceream satul întreg cu ţipete şi râsete. Eram 20-30-35 de copii aproape tineri şi nu ne păsa de nimic.

Uneori stăteam acolo, pe iarba din faţa unei case până dimineaţa. Sau până când auzeam de dincolo de poartă: „mereţi, mă copii, altundeva că omu’ mieu îi beteag şi nu să hodineşte de gura voastă, mereţi la porţâle voastre”. Înţelegeam şi ne mutam la altă poartă. Alteori, ne mutam în curtea şcolii. De acolo, pe multe scări, se urca în cimitir. Şi acolo, pe scări, ne aminteam de poveşti spuse de bătrâni cu strigoi sau pricolici. Ne era frică să mai mergem spre case şi ne rugam unii pe alţii să ne însoţim. Ajunşi la poarta cuiva, mai stăteam şi mai povesteam. Erau seri în care primeam cheia de la şcoală şi ne adunam şi ascultam muzică pe casete aduse de cei mai mari. Sau pur şi simplu povesteam. Acolo am băut prima dată lichior de zmeură, parcă Giulia. Când am venit de afară, un băiat mai mare ne-a întrebat de ce am băut. Nu am recunoscut şi nu pricepeam de unde ştie el, trimiteam mereu pe altcineva să cumpere pentru că, fiind o singură boldă în sat, ne cunoştea boldaşu’ şi ne pâra la bunici. El insista că ştie şi se prăpădea de râs. În final, ne-a luat lângă o vitrină din sala de clasă şi am văzut că eram toţi mâzgăliţi la gură cu roşu… Dar nu ne-a pârât, eram prieteni.

Şi venea şi ziua aia… băieţii mergeau în grup la pădure şi aduceau armindeni (nu ştiu acum să le zic pe nume). Aşa era tradiţia. Se puneau la porţi unde erau fete nemăritate. Sigur, în trecut, peţitorul sau peţitorii făceau asta. Noi primeam toate. Câte unul la fiecare poartă unde erau fete. Ne spuneau bunicii că nu e bine ca fata să vadă cine îi pune armindenu’ la poartă. Şi, deşi ştiam cine merge în pădure, am ţinut cont. Dormeam cu o prietenă din copilărie în camera de la stradă când i-am auzit pe băieţi când se chinuiau să sape groapa pentru cei doi armindeni mari cât casa, bieţii băieţi. Noi râdeam, ei au auzit „nu mai râdeţi şi aduceţi nişte ghin din ăla bun cum are babu’ că suntem obosiţi”. Noi răspundeam că nu e voie să ne vedem armindenii până dimineaţa că e ghinion. A doua zi, mergeam să vedem ce fată are cel mai mare arminden la poartă. Seara, cei care l-au pus, veneau la fete acasă, erau serviţi cu vin, cozonac, plăcinte. Era sărbătoare-n sat şi sânzâiene-n coroniţe la porţi. Seara, satul vuia de glasuri vesele. Ce fericiţi eram! Când unuia dintre noi îi veneau şi părinţii, i se tăia porţia de libertate. Pleca mai devreme de pe uliţă, nu mai stătea până dimineaţa. Când venea timpul de plecat, ne promiteam că ne vom scrie, plângeam şi mai promiteam o dată.
Nu ne puteam imagina cum e satul fără noi şi, mai ales, fără ei… cei care dădeau semnalul. N-am mai fost demult acolo şi simt că nici n-aş mai putea. Am auzit că-i cam pustiu. Că nu mai scârţie roţi de car care să-i scoată pe tineri din case. Am auzit că-n capul satului nu mai e bolda, a murit bodaşul… au murit şi cei care nu hodineau de gura noastră. Curtea şcolii e tăcută, mai păstrează doar nucul care ne-a adăpostit de multe ploi de vară.
Mi-e dor să aud „apă’ tu a lu’ cui eşti, fata me’?” Şi mă doare dorul lui „s-o însufleţât şi satu’ ăsta cu voi aci…”

Acest articol a fost publicat în Din viaţă... și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

44 de răspunsuri la Din vremi apuse…

  1. Drugwash zice:

    Apoi tare mă doare şi pe mine că nici n-am apucat aşa copilărie… 😦 Da’ tare aş fi vrut. Şi înţeleg ce vrea să zică scrierea de mai sus. Numa’ ce să-i faci – la baci bolund, oi bolunde…

    Apreciază

    • Nu spun că numai cei care au avut uliţe de bătut la pas sau dealuri de urcat, au avut copilărie frumoasă. Dar are şi partea asta un farmec aparte şi lasă amintiri de preţ.
      Uite, cum să nu mor de drag când îmi amintesc că în satul ăla, de pildă, când doi oameni stăteau de vorbă pe uliţă şi trecea al treilea, ăsta ultimul nu saluta cu „sara bună” cum ar fi spus dacă întâlnea un singur om. Nu. Era un scenariu fix şi nimeni nu trecea de el. Spunea „poveştiţi, poveştiţi?” şi cei doi răspundeau „mai oţâră”. Mă amuza teribil treaba asta şi nu ratam aşa ceva, abia aşteptam să văd doi oameni povestind la poartă. Şi multe altele…

      Apreciat de 2 persoane

  2. july zice:

    Chiar fiind din alta zona parca ai fi povestit inceputul vacantei mari in satul bunicilor mei. De cand s-au dus ai mei nu m-am mai dus pe-acolo, nu ma mai atrage locul. Frumos ne-ai povestit si iti multumesc!

    Apreciază

  3. Așe de bine le-ai zâs de parcă ai trăit în satul învecinat cu al meu și mă mir că nu te-am văzut pe uliți. Au cam apus ale vremuri păstă tăt și în loc de bolduri au răsărit magazine mari, cu vitrine mari și lumini orbitoare.

    Apreciază

    • Cred că peste tot a fost la fel, Petru. Problema nu e numai modernizarea satelor româneşti. Mai trist e că tot mai multe porţi au zăvorul tras. Tinerii au plecat demult, bătrânii se duc rând pe rând şi ne rămân satele pustiite…

      Apreciază

  4. April zice:

    Ehei, ce copilărie frumoasă, te invidiez! Eu n-am avut bunici la țară pe care să-i vizitez, mai mergeam uneori la rudele tatălui meu meu în Bucovina, dar era tare departe și nu stăteam prea mult.

    Apreciază

    • Atunci nu realizam, nu mi se părea mare scofală chiar şi când îmi spuneau colegii de şcoală că ei nu au bunici la ţară. Acum îmi dau seama că am fost privilegiată şi abia acum, când nu mai am casa la ţară, înţeleg ce bine a fost…

      Apreciază

  5. Ana zice:

    Cam asa,cam asa….povestea ta m-a tras inapoi ca la reclama aia de la Napolact… 😀
    Ete d-aia am sa ma mut la tara, ca sa gasesc vesnicia! 😀

    Apreciază

  6. Năzbâtiile voastre au fost și ale noastre,ale tuturor copiilor și vacanțele frumoase, frumoase!! De s-ar mai întoarce acele toate!

    Apreciază

  7. Drugwash zice:

    În comunităţile mici se legau altfel oamenii, erau mult mai apropiaţi, mai deschişi, mai comunicativi, mai sociabili. De fapt era ca o familie lărgită, dar nu ca una de-aia sclifosită de la oraş, ci o familie care ştia că toţi au rolul lor şi nimeni nu-i de lepădat. Mă rog, cel puţin aşa, în mare. Bănuiesc eu, în capu’ meu.

    Cu ani în urmă am fost şi eu în vizită undeva într-un sat, nici nu mai ştiu unde sau cu cine. Oamenii locului ne dădeau ‘bună ziua’ pe stradă de parcă ne-ar fi cunoscut de cînd lumea. Şi aveau privirea aceea de „bine aţi venit pe la noi”, nu ca pe aici pe la oraş: „tu cine mai eşti, bă, şmechere?!”

    Acum lucrurile se schimbă dramatic şi umila mea părere e că nu se schimbă în bine, din punctul de vedere uman. Răceala transpare de parcă am fi o societate lobotomizată – o masă de neuroni amorfi fără legături între ei. 😦

    Apreciat de 1 persoană

    • Se schimbă în rău, din păcate. Şi nu ştiu dacă procesul poate fi oprit. Poate şi noi ca oameni ne schimbăm dar acum vorbim strict de ce se întâmplă la sate. În satul de care vorbesc eu, de exemplu, cei rămaşi cu casele bătrâneşti şi cu serviciul şi casa şi familia în oraş sau poate chiar în altă ţară, nu vor să-şi vadă casele prăbuşite dar nici nu pot avea grijă de ele. Le pun în vânzare, deci. Problema e că sunt puţini cei dispuşi să le cumpere, în afară de „băieşi” cu sunt numiţi în zona aia. Nu susţin că ei sunt mai răi decât noi. Dar, da. De când s-au înmulţit ei şi au luat casele pe mai nimic, s-au înmulţit şi furturile din case şi bătăile între ei şi oamenii s-au înrăit, poate ca un scut, nu ştiu….

      Apreciat de 1 persoană

      • Drugwash zice:

        Peştele de la cap se împute. Şi ajunge un singur măr stricat în coş ca să strice tot coşul.

        Dar pe astea le ştie oricine, în teorie. Practica ne omoară. La propriu, de multe ori. 😦

        Apreciază

  8. succesulpe zice:

    Oare de ce nu pot sa apreciez de doua ori articolul?! Ce nervi am… 😦

    Apreciază

  9. Bursucel zice:

    Da, bine-ai zis tu că e cald aici! Ai uitat să-mi spui că e și frumos, și de suflet, și cu mult suflet… ❤

    Apreciază

  10. GEGELUTZ zice:

    Apoi, tu, fată, tu, ia să-mi spui tu mie ce-s alea „bolda” si „boldaşul”, un fel de bar, respectiv stăpânul barului? Dar „armindenul”? Un copac? Faină copilărie ai avut!

    Apreciază

    • Un fel de alimentară. Singura sursă de aprovizionare din sat. De acolo puteai lua şi zahăr şi bomboane pe băţ, vechi de când lumea dar şi spirt şi cizme de cauciuc sau oale. Şi boldaşul era cel care o avea în stăpânire. Dar nu era a lui personal, era cooperativă.
      Ăla da, e un pom dar eu numai de arminden îl ştiu. Revin

      Apreciază

    • Am revenit. Uite ai AICI explicaţii mai bune decât m-ar duce pe mine capul. Cred că tot din ăia aveam şi noi. Sunt pomii ăia cu coajă albă 😳 Şi uite aşa mă fac de râs

      Apreciază

      • GEGELUTZ zice:

        Săracii băieţei, ce de muncă pe capul lor! 😀 Foarte frumos obiceiul! Şi după ce trecea sărbătoarea respectivă, copăcelul era lăsat în pământ, să se prindă? Şi dacă fata nu se mărita în acel an, tot primea în faţa casei armindeni de la băieţi până o fugărea tac’su de-acasă, că nu i se mai zărea gospodăria de pădurea de armindeni din faţă? 🙂

        Apreciază

        • Continuarea nu o mai ştiu că n-am apucat să văd. Bunicul lua armindenii de la poartă după ce plecam şi aşa făceau toţi că nu îi regăseam pe la nicio poartă. Mno, ghinion. Şi nici nu ştiu ce se făceau fetele care aveau mai mult de unul că n-am cercetat 🙄

          Apreciat de 1 persoană

  11. dagatha zice:

    daaa….ulițele, iarba înaltă, vecinele curioase de după garduri, nucul, cireșul, vacile… mirosul de lapte proaspăt muls… lemnele din sobă…
    😦 Ce dor mi s-a făcut!

    Apreciază

  12. rusoaica zice:

    Vai, Potecuță, cât nod mi-ai pus în gât! Parcă mi-ai povestit copilăria, în vacanțe, la sat! Am o nostalgie cât casa să mă îmbrățișeze noaptea asta, și tare-ți mulțumesc!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s