Potecuţă dementă

De câteva zile sunt obsedată de mentă. Aţi citit bine, nu daţi afirmativ din cap spunând ceva în genul „numai acum ţi-ai dat seama?” sau „bine că recunoşti” sau altceva din gama asta de culori. Titlul e scris aşa pentru că nu mi-a mers space-ul. Deci: dacă v-aţi gândit că sunt o obsedată dementă, vă rog ca în următoarele 3 secunde să staţi la colţ şi să regretaţi că aţi gândit asta despre mine. Dacă promiteţi că nu mai faceţi, vă reduc pedeapsa la o secundă jumate. Mno, vă spun pe scurt că vorbind cu cineva despre mâncare, mi-a spus că ea pune în supa cremă de dovlecel frunze de mentă amestecate cu puţin ulei de măsline. Eu nu pun aşa că mi-a venit ideea să încerc. Între timp mi s-a pus pata şi pe limonadă cu mentă şi gheaţă aşa că de aici m-am ales eu cu obsesia.

Intru în primul magazin, salut politicos, mă aşez protocolar în spatele doamnei care-şi plătea produsele. Întreb frumos şi cu accent „mentă aveţi?” Da. De care doriţi? De la Fares, nu? Aaa, nu doamnă, nu vreau ceai de mentă. Eu vreau mentă. N-avem. Ok, next. Al doilea magazin, al doilea salut politicos, fără coadă aşa că întreb direct dacă deţin mentă. Adică ceai? Adică lăsaţi. Şi când mă pregăteam să cred că toată lumea e nebună în afară de mine, mi-am dat seama că e exact invers. Păi bine, Potecuţă nebună, tu ce vrei să pui în limonada aia? Mentă. Mentă-mentă dar sub ce formă? Că nu merge cu mentă praf din aia din plic. Trebuie frunze. Şi cum să găseşti tu frunze în alimentară? Unde găsim noi frunze de mentă, copii? La piaţă, desigur. Şi pornesc în pas vioi cu gândul la limonada aia fermecată. Întreb la toate tarabele cu verdeţuri, nimeni nu ştia nimic. La penultima, dialogul se desfăşoară în felul următor: ‘Nă ziua, ‘nă ziua, nu, nu vreau leuştean, vreau mentă. Pentru răsaduri? Hă? Nu, pentru limonadă (până şi eu m-am mirat de câtă inteligenţă zace-n mine). Aaa, n-am. Dar de răsaduri aveţi? Nu. E clar, nu-s singura.
Gândeşte, Potecuţă, gândeşte! Unde ai văzut frunze de mentă? Hai că poţi. Trinc! La Kaufland în caserole. Hai la Kaufland. În drum văd un magazin de peşte. Program pe uşă, firmă deasupra. Mă uit la ceas, sunt în grafic. Intru, salut politicos. Un domn lângă o vitrină goală. Nu, nu întreb de mentă, presimt că n-are. Mă mai uit o dată la program şi la firmă, ceva nu se leagă. Aţi închis? Nu e încă ora 17. Sau încă nu s-a deschis magazinul? Domnul mă priveşte puţin încurcat, îmi spune că magazinul e deschis de 9 luni şi sunt pe punctul de a-şi strânge catrafusele că magazinul se mută.
Ăsta a fost punctul culminat care m-a făcut să mă iau deoparte şi să am o discuţie serioasă cu mine: Potecuţă, fii atentă. Din momentul ăsta nu mai spui nimic, mergi înainte, faci drepta şi intri în Kaufland. Saluţi cunoscuţii dar atât. Nu mai intri în magazine, nu mai întrebi pe nimeni nimic, nu mai scoţi un cuvinţel. Ai înţeles? Am înţeles. Ş-am plecat.
La raftul cu frunze era plin de busuioc, oregano, rozmarin şi alte chestii. Nici urmă de mentă. Mai caut o dată. Acelaşi rezultat. Ca să nu rămân cu senzaţia că m-am dus degeaba şi ca să îmi încalc promisiunea făcută mie şi anume aia că voi fi cuminte şi nu mă voi face de râs, am dat două ture de cărucior pe culoare şi am plecat. Mda, eu mă dau cu căruciorul când merg în magazinele astea mari. Vă povestec cu altă ocazie despre asta. Îmi iau avânt, mă sprijin de mâner, ridic picioare şi … pârtiiiieeeee! E de vis! Nu mă ştie nimeni iar celor care mă cunosc le spun că nu-s eu.

Am ajuns acasă însetată şi dezamăgită că n-am mentă. Hai că fac şi fără. Am lămâi? N-am. Perfect! Fac ca-n bancul cu Ion care vrea omletă dar Măria îi spune că n-are ouă. Apăi, nu-i bai, Mărie, fă-o ş-aşe simplă.
Citind ce-am scris până acum, îmi vine să spun că n-are rost să mai corectez titlul. Acum am şi dovezi.