Vorbim de mere şi ei dau cu pere. După noi

Se mai întâmplă ca mintea noastră să o ia pe după vişini că altfel ne-am plictisi cu atâta statornicie şi ne-am molipsi de inteligenţă sufocantă. Dar ce facem când o ia prea în serios şi avem impresia că dacă nu punem noi lucrurile la punct, se prăbuşeşte toată floarea cea vestită? Sigur, depinde mult cum alegem să atragem atenţia celui despre care credem că a spus sau a făcut o greşeală. Îi dăm peste nas cu intelijenţa noastră sau o spunem mai în şoaptă şi mai pe ocolite? În final, dacă e să fie, tot ne facem de râs, asta e clar. Dar, dacă alegem o variantă mai soft, poate fi funny în loc de „oops, i did it again” sau chiar mai rău. Hai că n-aţi înţeles nimic că eu sunt cam anemică-n iexprimare. Am două exemple din care sper că veţi prinde ideea. 

1. Vorbeam azi despre ţigănia asta cu cei doi de Julio Iglesias. Şi spun eu că Julio Iglesias şi  fiul său, Julio Iglesias Jr. că să vezi şi să nu crezi că ce fac ei şi că fâs că se agită spirite degeaba. Şi nu se trezeşte un deştept să mă ia peste picior? Păi, cum? „Domniţă ( 👿 dacă n-aş fi o lady, i-aş spune #¤%! oricui face pe domnul din franzelă şi se adresează aşa în mod, evident, ironic) din cunoştinţele mele şi nu sunt puţine, fiul domnului Iglesias se numeşte Enrique. Nu credeţi?” Faţa mea s-a transformat pe loc în curcubeu apoi a prins nuanţe de magenta şi uşor spre wenge. Să tac? Să-i spun? Dacă fac pe ţaţa pic eu urât şi pe urmă-mi pare rău. Dacă tac şi-l las aşa deştept şi măgar, iar îmi pare rău. Că prostul nu tot timpul e prost că aşa vrea el. Dar cu măgarul e altă treabă. Dacă îmi spunea pe alt ton, chiar îmi şi ceream scuze că îndrăznesc să-l contrazic. Adică, nu. Că nu de contrazis e vorba că Enrique îl şi cheamă. Dar nu pe ăla. Am tras aer în piept şi la fel de ironic dar fără să fiu măgar, i-am explicat în aşa fel încât nu numai că a recunoscut că de ăsta nu ştia dar nu mai termina cu scuzele. Nu de scuze aveam eu nevoie dar m-am felicitat pentru răbdare.

2. Discutam cu cineva despre cărţi. Lipsea tonul (mama lui!) aşa că nu ştiam când se râde şi când nu. Citeam şi printre rânduri şi mi-a scăpat ironia. Spunea ceva de o carte scrisă de Udrea. Eu îi spun că voi încerca să fac rost. Răspunde că e visul vieţii oricărui muritor de rând. Ridic sprânceana. Nu a existat nicăieri în schimbul de replici niciun „ea” aşa că mintea mea o ţinea pe-a ei. Discuţia a fost destul de lungă în sensul ăsta şi la un moment dat, când am crezut eu că parcă e prea multă ironie, am ripostat. E drept, cu milă dar am simţit nevoia. A urmat o mare nebunie că eu vorbeam serios, se credea că glumesc, eu mă agitam că de ce vorbeşte aşa şi… etc. În final, când mi-au revenit acasă cei doi neuroni, m-am prins că se vorbea despre unica şi irepetabila Udrea. Elena Udrea. Eu vorbeam de altcineva. Tot Udrea. Dar din alt aluat. Mai sofisticat, mai bun, mai altfel. Muuult mai altfel. Am stat jos, nota 2, mi-a fost ruşine.

Voi ce faceţi când o ţineţi pe-a voastră corectând pe cineva şi în final se dovedeşte că eraţi pe arătură? Dar când cineva vă corectează deşi se află într-o mare eroare? Adică, nu-i răspundeţi voi domnului din primul exemplu ca să înţeleg mai clar cum reacţionaţi în situaţii din astea ? 😀 😀 Şi cum v-aţi scos dintr-o situaţie din asta?