Text fără îndulcitori. Prea lung, prea nu contează…

1Îşi lăsă părul despletit aşa cum nu o face când merge pe stradă, prin lume, printre oameni. Se străduieşte să arate că trăieşte după reguli. După alea impuse de civilizaţie. Ci-vi-li-za-ţi-e – ce cuvânt rigid, nu credeţi? Parcă te muşcă toate consoanele de cerul gurii când îl pronunţi. Când îl respecţi, nu te muşcă. Atunci te ridică mai sus cu o treaptă pe scara rulantă din ochii de sticlă ai societăţii. Nu pe braţe ci cu un şut în fund. Şi tot cu un şut, şi tot în fund, te şi coboară la orice intenţie de încălcare a regulamentului. De parcă de tine depinde înflorirea în armonie a tuturor speciilor. Chiar şi a ălora pe cale de dispariţie. De-ar putea trăi mai periculos, mai indecent, mai fără perdea, ce şi-ar mai da toţi serioşii lumii ochii peste cap, câte mătănii ar mai face şi câte cuvinte ar mai irosi ca să o convingă să revină „pe drumul cel bun”. Rahat cu sintagma asta, gândi femeia cu părul despletit în timp ce-şi aprinse o tigară. „Drumul cel bun e întotdeauna cel ales de voi, niciodată cel pe care au ales alţii să meargă. Voi, cercetaşi fruntaşi, aveţi mereu la îndemână o busolă şi nordul vostru e mai nord decât al celorlalţi.” Ce s-ar mai chinui ei să-i analizeze toate cuvintele, toate frazele. Cât ar mai încerca ei să-i pună semnele de punctuaţie la locul lor, să-i regleze virgulele, să-i armonizeze punctele de suspensie. Cu tăcerile e mai greu, aşa a fost mereu. S-au înghesuit toţi să-i întoarcă toate cuvintele pe toate părţile dar de tăceri nu s-a interesat nimeni niciodată. Nici să le asculte, nici să le înţeleagă. Că nu e corect gramatical. Că ba pleonasm, ba oximoron, ba nici nu mai ştiu câte prostii am învăţat, îşi spuse femeia în timp ce-şi scutura pletele lăsate în voie peste umerii goi.

„Băi, la şcoală ne-au îndobitocit pe toţi. Bine, mai mult pe noi, tăntălăii care mergeam. Am învăţat formula acidului clorhidric, am învăţat de stratosferă şi de mumă-sa, de istorie şi trigonometrie, de fizică şi literatură universală. Şi? La ce ne-au folosit, bă? La o materie care să te înveţe ce naiba să faci când te rupe viaţa şi cum să te ridici de jos, nu s-a gândit chiar nicio minte luminată? Despre astea nimeni, nimic. Linişte mai ceva ca-n poezia lui Blaga când auzea cum îi bat în geam razele de lună. Ce, te-apuci aşa, ca prostu’, să reciţi din tabloul lui Mendeleev când te cocoşează câte-o problemă şi aia, problema, îşi ia tălpăşiţa pe motiv de inteligenţă peste medie a victimei?
Mda, îmi amintesc că ne-au spus că şcoala îţi dă aripi. Şi noi, boii bălţii, am crezut. Şi cred că ne-au şi dat. Dar am chiulit şi noi în grup de la o oră de sport şi atunci şi-au găsit să împartă eprubetele cu combustibil. Cum adică? Aripile nu au nevoie de combustibil ca să zboare? Ei, ba au. E un fel de kerosen dar varianta sugar free ca să nu facă prea mult zgomot, să nu tulbure personalităţile în formare. Şi am rămas ca tâmpiţii cu nişte pene atârnate de noi care nu ne folosesc la nimic. Şi cu definiţii şi formule şi scheme şi războaie pierdute şi bătălii câştigate şi paralelipipede rătăcite-ntre file de caietele mamii lor.  Şi când e să dea cu tine de pământ, apăi dă, frate. Şi degeaba faci tu analiză pe text şi subliniezi adjective că tot ca dracu doare”
Femeia îşi ridică picioarele pe balustrada balconului, o poziţie comodă dar cam indecentă pentru vecinii care uneori îi aruncă priviri ciudate şi îşi continuă şirul gândurilor:
„Ce bine e când poţi fi tu cu tine undeva unde te simţi acasă. Adică acolo unde nimeni nu dă explicaţii şi fiecare face ce vrea şi cum simte. Mă scuzaţi, îmi pare rău, vă rog, îmi daţi voie?, nu vă supăraţi, ştiţi cumva? Clişee vulgare rostite cu scârţâit de dinţi şi strângere de buze ca să opreşti în gât una de duh să nu cumva să-l împroaşte pe interlocutor. Că, deh, nu se cade. Dar ce anume se cade, stimabililor? Păpuşi de cârpe ce suntem! Marionete cărora un copil curios le-a scos ochii şi le-a astupat urechile.”

De ce mă citiţi aşa încruntat, domnule? V-au făcut ceva cuvintele mele? De ce le înţepaţi cu privirea? Să ştiţi că se vor speria şi-mi vor fugi. Dumneavoastă veţi face rost de altă privire dar eu, de alte cuvinte, nu. Şi nefolosite, se vor prăfui şi-mi vor murdări verbul. Se poate să vă mai îndulciţi mimica? E mai bine aşa, vă mulţumesc! Putem continua, da? Dacă v-aţi plicitisit, vă înţeleg. Dacă v-aţi enervat, nu vă înţeleg. Continuăm?

„Prima lovitură e aia în care te trezeşti în pijamaua flauşată, roz sau albastră, în funcţie de ce ai ales să te naşti, îţi dai seama că n-ai făcut pe tine noaptea trecută şi te gândeşti la Făt Frumos. Şi te loveşte în moalele capului ideea că ăla nu există, n-a existat niciodată, că tac-su nu i-a fost tată şi nici calul nu i-a fost cal. Pe scurt, te prinzi că basmele sunt simple basme şi-ţi vine să-ţi bagi picioarele în toate vrăjelile alea. Dar încă eşti copil şi nu-ţi permiţi asta. Aia e prima palmă pe care ţi-o dă viaţa. Te-ar lua din faşă la palme dacă n-ai avea părinţi protectori. Restul…. o succesiune de palme şi pumni între ochi. Între ele, lupţi ca să evoluezi. Investeşti timp şi energie şi emoţii şi suflet ca să… devii fost. Păi, da. Suntem, pe rând, foşti copii, foşti elevi, foşti adolescenţi, foşti tineri, foşti iubiţi, foşti angajaţi. În final, rămânem simplu „foşti”. Unii se luptă toată viaţa lor ca să fie, cândva, foşti importanţi, adică foşti cu funcţii. Şi, în final, tot „a fost” se va spune despre ei. Bine, va avea popa mai mult de citit la căpătâiul lui. Atât de mult încât ăia de se vor aduna acolo vor avea timp să uite de ce s-au adunat. Bă, da dacă zice în loc de câte şcoli ai făcut, câte posturi ai ocupat şi cât de apreciat ai fost tu în societate doar că … a fost dar a fost fericit, ce are? L-a durut în fund (sigur, asta n-o să spună popa) de regulile voastre şi şi-a trăit viaţa cum a vrut. Şi n-a murit din asta, a murit de bătrâneţe. Sau l-a călcat un dinozaur pe cap.
Pentru că cei care-şi folosesc prezentul ca să-şi planifice viitorul, n-au timp. Şi de-ar fi să-l câştige la lotto, tot aşa l-ar folosi. Altfel habar n-au ce să facă cu el. Îl ridică de la ghişeu, îl împart, îl pun în cutiuţe şi se apucă de planuri. E dreptul lor, desigur. Al importanţilor.
Eu, soră mai mică a lui neica-nimeni, trăiesc aşa cum mă duce capul. Mai dau în bălţi, mai cad în gropi, mai umblu cu şireturile desfăcute şi îmi mai pune piedică un gând, mă gâdilă o amintire şi pufnesc în râs la coadă la farmacie sau printre încruntaţii zilei, mai scap o glumă printre cuvinte solemne, mai râd cu gura până la urechi când ar trebui să fiu serioasă. Şi iau viaţa aşa cum e. O las să mă pocnească, aştept să treacă, pansez răni şi fac semne cu cretă colorată unde nu rămân cicatrici. Şi mă strâmb de după ochelarii de soare când ceva nu-mi gâdilă frumos retina. Haideţi, bravi eroi, daţi cu roşii. Desfac braţele, închid ochii ca să nu vă văd privirile veninoase şi aştept. E o aşteptare care nu se lasă aşteptată şi astea îmi plac, sunt uşor de suportat. Haideţi, poftiţi! Intraţi cu încredere, e deschis. Nu, lăsaţi, nu vă ştergeţi pe picioare, e loc şi de noroi, am un loc special amenajat. Mai ferit, e drept. Haideţi, mai repede, vă rog. Se face curent şi-mi îmbolnăviţi tăcerile. Serviţi o cafea? Ah, da… alungă somnul şi e cam târziu… e prea târziu.”

Femeia cu părul despletit şi umerii goi pufni în râs, îşi mai aprinse o ţigară şi începu să urmărească spectacolul nopţii şi pe cei care se grăbeau  să ajungă acasă. De… pe unde or fi fost. Ca să mai adauge un plus la acel „fost” care vor fi… cândva… mai târziu….
Aşa ca noi toţi, rând pe rând, mereu şi mereu…

Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

40 de răspunsuri la Text fără îndulcitori. Prea lung, prea nu contează…

  1. vax-albina zice:

    Cunosc pe cineva din categoria „tocilarilor ” intraţi în viaţa reală care la fiecare şut primit de la un şmecher fără şcoală spunea ironico amar. „Dă-l încolo. Habar nu are de funcţiile Spline.

    Apreciat de 1 persoană

  2. abisurile zice:

    Cine te-a supărat aşa de tare? Nu că n-aş fi de acord, mă recunosc în femeia cu părul lung chit că nu l-am avut niciodată. Părul. Lung. Şi pe mine mă enervează „chichiţele”. Şi mă enervează şi mai rău cei ce la caută cu lumânarea. Despre tocilari? Vai de capul lor. CUm naiba să înveţi viaţa pe de rost?

    Apreciază

    • Pe mine? Nu sunt eu acolo. Femeia cu părul lăsat pe spate doar când n-o vede nimeni, nu-s eu. Eu umblu cu plete în vânt tot timpul.
      De asta am şi ales să scriu despre o femeie, să nu se înţeleagă că-i despre mine 😉
      Nu mă leg de tocilari, Doamne fereşte! Cartea te face om! Şi eu sunt de acord. Mai greu cu diplomele…. dar tac, femeia cu părul pe spate mă trage de mouse să tac.

      Apreciază

      • abisurile zice:

        deci … tu eşti metafora rebeliunii mai tot timpul? Eu aşa am interpretat-o. Spre deosebire de „femeia cu părul lăsat pe spate”. Ştii şi tu, un text lasă porţi deschise dacă nu-i livrat cu dicţionar cu tot. Cert este că sunt de acord cu interpretarea mea 😉 Mie nu mi-au plăcut niciodată tocilarii şi nici profesorii care făceau tot posibilul să devenim.

        Apreciază

        • Eh… nu-s rebelă. Buclele mele sunt. Că dacă încerc să le prind cu ceva, se revoltă şi arăt ca o mătură la orice adiere. Aşa că mai bine le las libere, să-şi facă de cap
          Eu am înţeles perfect ce ai vrut să spui. Şi…. ai mare dreptate! 😉

          Apreciat de 1 persoană

  3. Oana zice:

    Potecuț, eu nu-ți spun decât Te iubesc…! Cu orice fel de semn de punctuație vrei tu după sintagmă. Inclusiv pentru că m-am regăsit și eu în rânduri, regăsindu-te pe tine iar și iar.

    Apreciază

  4. Monik zice:

    Imi plac oamenii ce ies din tipare si in plus, uneori, cu par lăsat liber sau nu, ma regăsesc in revolta femeii tale rebele.

    Apreciază

  5. july zice:

    Stii ce am constatat eu? Ca esti ,,cuminte” dupa norme sau nu, fiecare te vede altfel, deci e bine sa nu-ti pese si sa nu faci mari eforturi pentru a place cuiva. Cartea e buna, chiar si numai ca lectura, si in timp se vad consecintele timpului astfel petrecut. Cat despre a fi sau nu rebela, ori esti, ori nu, adica nu poti lungi sau increti parul dupa stare. Sa fie autentice. Mi-a placut femeia articolului tau, Potecuta! 😀

    Apreciază

    • Sigur că e mare nevoie de carte şi nu numai ca lectură. Dar… era un fel de-a spune. Că exact ce gândea femeia articolului, nu putea fi reprodus 😀
      Eu îmi îndreptam părul că aşa aveam chef, nu era de stare, era de mofturi. Şi nu mă interesa dacă îmi stătea bine sau nu, mie îmi plăcea 😀 Chiar, ia să îi mai fac eu o schimbare că prea l-am lăsat numai în vânt…
      Mulţumesc mult, July! Mă bucur mult!!

      Apreciază

  6. Maria Itu zice:

    Cred că fiecare dintre noi ne putem regăsi în gândurile acestei femei, însă, din păcate, viaţa e mai mult decât un gând, viaţa e faptă. Şi, tot din păcate, viaţa, oricât de idealişti am fi, se încadrează undeva la mijloc, între cele două, între gând şi faptă. Căci, deşi suntem conştienţi de inutilitatea informaţiilor cu care suntem otrăviţi în şcoli, totuşi, fără şcoală nu putem face nimic. De asemenea, deşi la înmormântare nu ne va citi niciun preot CV-ul, ci doar va cânta „Veşnica pomenire”, gândesc practic şi mă gândesc la faptul că, având în vedere lumea în care trăim, poate nici de acea înmormântare nu am avea parte dacă nu am avea cu ce s-o plătim, ori banul nu se câştigă decât prin munca aia silnică şi extrem de neplăcută fiecăruia dintre noi, pentru că nu face decât să ne îngrădească visele. Există, desigur, şi excepţii, la partea cu munca. Eu încă nu muncesc, dar am speranţa că mă voi încadra excepţiei! :)))
    Revenind, nu pot spune decât că empatizez cu aceste gânduri, pentru că ce-şi poate dori omul mai mult decât libertatea propriului suflet? Însă, aşa cum am mai spus, trăim într-o lume în care până şi visele au început să coste, pentru că banul guvernează totul. De ce insist asupra ideii banilor? Ei bine, pentru că, oricât ne-am amăgi, absolut nimic nu mai poate fi făcut fără ei. A călători costă, a citi costă, a scrie costă, absolut totul costă. Singurul lucru care nu costă este actul gândirii pe care, din păcate, mulţi dintre noi îl neglijăm şi, aşa cum ai spus şi tu, ne robotizăm, devenind simpli prizonieri ai vieţii.
    Aşa că, în concluzie, de ce să nu devenim nişte prizonieri mai aparte şi să nu facem şi noi ceva util cât stăm în această închisoare numită viaţă? Becali, Copos, Năstase etc?! Ei cum au reuşit? :)) Dacă nu scriem cărţi, măcar să ne trăim viaţa!
    Dar, oricum, Potecuţă, ai dreptate. Mi-a plăcut mult ceea ce am citit.
    P.S: Articolul tău m-a dus cu gândul la următorul citat, aparţinându-i lui Voltaire: „Să citim şi să dansăm; aceste două distracţii nu vor face niciodată rău nimănui.” De ce? Pentru că articolul tău încurajează eliberarea sufletului de sub jugul cotidianului, ori asta e cea mai mare performanţă pe care o poate atinge omul zilelor noastre!

    Apreciat de 2 persoane

    • Maria dragă, eu am mai spus că dacă ar fi mai mulţi aşa ca tine, mult mai mulţi, ar avea şi tărişoara asta o şansă….
      Ce aş mai putea să spun eu? Să-ţi laşi sufletul liber şi visele să nu-ţi fie îngrădite.
      Sigur că banii contează, sigur că ei rezolvă multe şi cumpără aproape totul. Dar te pot şi subjuga. Şi eu despre partea asta aş fi vrut să vorbesc dar am renunţat pe parcurs să punctez asta că se putea interpreta aiurea şi numai de explicaţii nu aveam chef. Pentru că în timp ce unii pleacă la muncă dimineaţa şi ajung noaptea doar ca să strângă bani pentru un concediu la mama naibii, alţii îşi iau copilul de mână şi merg în parc şi se distrează cu o îngheţată şi un suc. Avantaj ei. Şi tot aşa… a fost un exemplu poate extrem de prost dar, în mare, despre asta e vorba.
      Să ştii că pe la noi popa zice şi de şcoli şi de cât de tare şi mare ai fost. De parcă te mai interesează atunci 😀
      Îţi mulţumesc! 😉

      Apreciat de 2 persoane

  7. Drugwash zice:

    Cred că m-am îndrăgostit! ❤ Nu, nu de tine, pacoste 😛 , ci de femeia cu părul lăsat pe spate! XD

    M-a pătruns profunzimea textului şi în mintea mea cea ciudată am făcut asocierea – nu fără temei – cu videoclipul de mai jos. Scena de final mi-a sunat în cap ca sirena de ceaţă a unui vapor, citind la tine scena balconului (care nu-i deloc din Romeo şi Julieta, baszmeg!).

    Apreciază

  8. Bursucel zice:

    Nah, să mai spui ceva de lipsă de inspirație?! 😆
    Punga de cafea o am, țigările așișderea – în spațiu și timp nu prea mi-s eu bine poziționată, c-altminteri te-mbrățișam în direct! 😉

    P.S. Mi-a plăcut de numa-numa, așa să știi! ❤

    Apreciază

  9. Adriana zice:

    Am doar părul vâlvoi, lăsat pe spate, dar mi-aş fi dorit să fiu ca femeia vorbelor de mai sus. Nu sunt. M-aş vedea, m-aş auzi, m-aş trezi. Doamne, cât te admir de tare..

    Apreciază

  10. Mi-au plăcut mereu femeile cu părul despletit și cu vorbele slobode, necenzurate mereu. Deși multe gândesc la fel, puține au curajul să iasă din dogmele societății. Nici bărbații (nu copiii sau adolescenții) nu fac excepție.

    Apreciat de 1 persoană

  11. Un condei minunat! E o plăcere să te citesc, indiferent ce scrii! 🙂

    Apreciază

  12. psi zice:

    fiecare dintre noi avem momente în care ne desprindem din tiparul știut ca să ne regăsim pe noi înșine, rătăciții. în fiecare dintre noi există un rebel, un tociar și un om normal, o înghesuială de trei aflat într-un tacit pact de supunere: când unul se manifestă, ceilalți doi tac. și înghit.
    tabelul lui mendeleev zici? 😀

    Apreciază

  13. papagigli zice:

    Asta e un fel de „mult mi-e drag ceea ce n-am si, paradoxal, nici nu-mi doresc” 😆
    Desi despletita pare sociopata, sunt absolut sigur ca atunci cind „revine”, profita din plin de binefacerile civilizatiei, oricit ar musca-o de bolta palatina 😆 Ca daca intr-adevar ar fi oripilat-o civilizatia, ar fi trait prin padurile Amazonului, ca din cite stiu, triburile locale nu cer viza de sedere. 😆
    In privinta trecerii noastre prin viata, este invariabil faptul ca toti speram la ce va fi, ne bucuram de ce este, amintindu-ne de ce a fost. Numai ca asta e un fel de DAAAA! 😉

    Apreciază

  14. Ce mult mi-a plăcut. 🙂
    Te îmbrăţişez, Potecuţă dragă!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s