Când google încurcă potecile…

Potecuţa se afundă-n ceaţă.
Nici nu am apucat bine să public postarea despre şefi, vacanţe şi China, că mă şi sună şefu’ (are un miros de câine poliţist, ceva de speriat) şi nici măcar n-am zis nimic de el în postarea cu pricina. „Ăăăă, nu ştiu ce să-ţi zic. A sunat o tanti pe numărul principal al firmei că vrea să ia legătura cu tine pentru nu ştiu ce carte de-a ta, n-am înţeles exact ce vrea.” Eu „hă?” din două motive 1. De ce ar suna pe numărul ăla dacă vrea cu mine şi 2. Cine să întrebe de o astfel de carte şi să o mai şi dorească? (bine, bineeee, vă spun. Există o copertă care are şi numele meu pe ea dar : 1. Nu eu sunt autorul principal, 2. Ce e scris de mine acolo nu merită băgat în seamă şi au trecut anişori buni de atunci, 3. Vă rog nu insistaţi că nu vă dau detalii, credeţi-mă, nu merită). Booon. Încerc să îi spun asta şăfului, el scapă repede cu „măi eu n-am înţeles ce vrea, i-am cerut numărul, sună tu şi lămureşte femeia”. Şi… sun.
Răspunde cu „alo”, eu apuc să spun doar „Doamna x? Bu….” şi câteva secunde rămân cu gura deschisă şi „…nă ziua, sunt…” suspendate de cerul gurii. Apoi, vreme de 4 minute nu apuc să spun nimic pentru că vorbea ea. Nu a spus nimic concret în minutele astea, atât a ţinut introducerea. Uff, nu vreau să credeţi că râd de ea sau de stilul ăsta mai… aparte să zic, Doamne fereşte! Dar, ca să înţelegeţi, trebuie măcar să vă dau indicii.

„Binecuvântată fie clipa asta în care aţi binevoit să mă apelaţi şi Domnul nostru Iisus Hristos să vă binecuvânteze gândul bun şi Maica Domnului să vă apare şi să vă răsplătească pentru bunăvoinţa de a mă bucura cu acest dar, oiţa Domnului ce sunteţi doamnă dragă, fie-vă sufletul luminat cu bunătate şi ….etc, etc… tot aşa”. Eu încercam să intervin, să nu se mai chinuie femeia, să-i spun că „ok, am înţeles ideea, cu ce o pot ajuta eu” dar nu am reuşit decât să spun un „Amin!” pe care sunt absolut convinsă că nu l-a auzit. Eu, din ce în ce mai nelămurită. Ea, din ce în ce mai cuvioasă. A făcut o pauză de un sfert de secundă, am vrut să profit de ocazie să spun ceva dar mi-a tăiat-o repede, a fost mai rapidă şi a luat-o de la început „dacă Măicuţa Domnului vă dă dorinţa în suflet de a mă ajuta să ajung la cartea dumneavoastră şi dacă prin harul Lui, Domnul nostru va face aşa încât să binecuvânteze legătura asta şi eu să pot face rost, cu ajutor de la dumneavoastă şi cu sufletul şi gândul….etc cum să ajung şi eu să am cartea dumneavoastă?”.
Eu eram blocată, vă jur. Şi copleşită dar şi blocată. M-am bâlbâit, recunosc. Mi-am cerut scuze de la femeie dar primele cuvinte au fost în genul „doamnă dar, ştiţi, eu, nu cred, nu ştiu, cartea”, adică eram paf. Am simţit că iar ar vrea să înceapă şi am intervenit dar nu că m-ar fi deranjat pledoaria ei legată de Dumnezeu şi bunătate ci pentru că mă simţeam prost să se roage în halul ăsta pentru nimic, în fond. Adică… am-dau, n-am-îmi pare rău. Nu mi-a ieşit. Iar a început cu lumină şi suflet şi oiţe. Uff…
Am intervenit. „Doamnă dragă, am înţeles, doriţi cartea. Eu cu cea mai mare plăcere aş vrea să v-o pot oferi dar unde o trimit?”. Femeia era de pe undeva din nordul Moldovei. Hăăă? Mi-a dat de tot cu virgulă. A urmat fix ce vă imaginaţi, adică o altă tură de mulţumiri, binecuvântată fie clipa… şi iar oiţe ale Domnului şi iar Amin!. Mi-am dat seama că ceva nu e în regulă şi ceaţa s-a risipit când a spus că ar vrea cu ajutorul Domnului să vină la mine la cabinet. Hopaaa! Am intervenit brutal (îmi pare rău dar a trebuit). Doamnă, îmi pare nespus de rău să vă spun dar e o confuzie, eu nu am cabinet. „Nu-l mai aveţi?, aoleu, ce păcat….”. Abia atunci creierul meu a început să funcţioneze şi am făcut ce trebuia făcut de la început. Dar cred că şi dacă aş fi fost deşteaptă de la început, nu m-ar fi lăsat să vorbesc. „Doamnă, dumneavoastră ce carte doriţi de la mine mai exact?”. A spus un titlu lung cam cât jumate din introducerea din care am spicuit la începutul poveştii. Nu-l mai ştiu dar conţinea cuvintele secole, canon şi alte câteva. „Doamnă dragă, nu am scris eu cartea aia”. „Cum, nu sunteţi Potecuţa Potăchescu?”. „Ba da, sunt. Dar nu am scris asta”.
Ea, săraca, a tăcut luuung. Suficient cât să îmi antrenez eu neuronii şi să lămuresc femeia, să nu creadă că îmi bat joc de ea.
„Cum aţi ajuns la mine, dacă nu vă supăraţi? Eu mă numesc aşa, am şi eu numele pe o carte dar nu pe o astfel de carte şi nici cabinet nu am”. Biata femeie a spus că i-a spus cuiva să caute pe net Potecuţa Potăchescu şi de aici…. e uşor de făcut traseul. Na, femeia şi-a cerut iertare dar tot în stilul ei aparte, adică vreo 3 minute jumate.
Cu ocazia asta am aflat că am o tiză mult mai aproape sau apropiată (o fi tot aia?) de cele sfinte decât mine. Nu am gugălit-o încă că eu nu prea gugălesc oamenii dar de data asta voi face o excepţie să îmi cunosc „geamăna” în ale numelui.

Vedeţi ce face googlelul din om?