Nu dau cu piatra! Dar miroase-a putred. A ipocriţi şi-a făr’de Dumnezeu. Poate că-ar trebui să tac, gândul să-l spulber. Că pân’ la urmă cine sunt şi eu?
Ţara a trăit astăzi o trecere pe lângă moarte. Nu a ei ca întreg. A „unuia” de-al ei. Şi dacă e de-al ei, s-a făcut că-i pasă. O parte din ea, simţind un fior şi spunând, în gând, un „Doamne, şi el?”. O alta, mai mare, mai burtoasă şi mai slinoasă, la modul mizerabil cu uitat sub masca de oxigen prin care „ăla” al ei îşi scurgea respiraţiile.
S-a scris necrologul în redacţii de ştiri, s-a aşteptat un semn cu degetul pe butonul de „enter”. Ca să fie primii care anunţă. Cu litere negre pe benzi vulgar de galbene şi indecent de mari. Să fie ei cei care spun primii. Aşa se face. Aşa se face? Un om se lupta pentru viaţă. Alte zeci, îi disecau viaţa. Alte sute, îi scormoneau prin ultimele clipe. De viaţă. „Acolo? Cu cine? Ce? De ce?”. Trei suflete se zbăteau neputincioase. Şi disperate. Câţiva făr’ de suflet, se zbăteau să prindă lacrimi în prim plan. Să prindă cadre bune cu feţe schimonosite de spaimă. Şi aşteptau. Şoimi şi hiene cu legitimaţii agăţate de gâturile alungite. Să vadă mai bine. Şi să pozeze mai clar un corp inert pe o targă ce alerga pe holuri reci. Veşti îngrijorătoare, ştiri lungi şi pompoase. Veşti mai bune, ştiri pierdute printre eliberări şi carduri de sănătate. Şi apoi tăcere. Apăsătoare tăcere. Moment de gândire. Şi de întrebare.
Şi ce dacă sunt „ei?”. Am refuzat să fiu ca ei. Şi ce dacă e acelaşi noroi? Sunt momente în care poţi lăsa lumina să-l facă mai limpede. Mocirla cerere-ofertă are propriul ei ţărm. Dacă eşti puţin atent şi îţi dai timp de o respiraţie, cât să treacă „valul”, poţi zări petale de la foste flori de nuferi. Şi dacă nu poţi cu unul „oarecare”, încearcă măcar atunci când e vorba de „unul” de-al ei. Al ţării. Aşa, ca exerciţiu. De morală. Se cer rufe spălate în public? Dă-le dacă poţi. Şi dacă ai. Se cer poze de sub patul fetiţelor siliconate? Ascunde-te sub patul lor. Dacă te lasă. Se cer „directuri” de lângă manevre de resuscitare? Bă, nu se cer. Şi dacă se cer, ce? Indiferent că e doar „unul” şi cu atât mai mult când e unul de-al ei, de-al ţării, nu le dai. Că nu vrei. Că nu poţi. Că eşti şi tu „unul”. Poate tot de-al ei. Sau pur şi simplu pentru că eşti.
E târziu. Ţara s-a liniştit. Doarme împăcată. Că ştie tot. C-a aflat. Pas cu pas, secundă cu secundă, bisturiu cu mască de oxigen. Şi totuşi…. parcă e mai albastră noaptea asta. Şi bate la fereastră. Nemărginirea.
Nu dau cu piatra. Dar miroase a putred…
Nu știu în ce moment s-a ajuns aici, dar mie una nu îmi place!
ApreciazăApreciază
Ţie nu. Mai sunt ca tine. Şi ca mine şi ca ea si ca el…
Dar se pare că ceilalţi sunt mai mulţi…
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Din păcate 😦
ApreciazăApreciază
Fată dragă, fată dragă,
România-i necrofagă… 😦
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Se consumă pe dinăuntru…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ai un cu tot alt stil aici. Din păcate cred că te referi la ceva concret despre care eu nu sunt în temă. Încă. Dar îmi pare rău de supărarea ta. 😦
ApreciazăApreciază
Nu e supărare, sweety! E… gustul amar pe care îl simţim în cazuri din astea. Dacă vrei, îţi spun pe scurt ce m-a determinat să scriu asta.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, aș vrea să știu. Uneori mă simt în afara careului de prieteni pentru că sunt (ușor) picată din lună. 🙂
ApreciazăApreciază
Draga mea, nu te simţi exclusă, nu e cazul!
ApreciazăApreciază
Nu exclusă așa. Exclusă prin lipsa de informație. Că dacă trăiesc la …. în praznic, cine ce poate să-mi facă? Iar politica, sportul și alte cele îmi sunt atât de perfect paralele…. Despre asta e vorba în propoziție. Constatare nu disperare 😀 😀 😀
ApreciazăApreciază
Gabriel Cotabiţă, o sală de sport dintr-un hotel oarecare din capitală. I se face rău, pică secerat. E resuscitat minute în şir, n-are puls. Dus de urgenţă la spital. Stop cardiorespirator. Televiziunile întrerup programele. E la un pas de moarte, medici rezervaţi, şanse minime. Unii se întreabă cu cine era la hotel şi ce făcea acolo. Mda, în momentele alea, pe ei asta îi mânca. Apar poze cu fetele lui care alergau pe holurile spitalului. Apar imagini cu ele plângând. Apoi, cireaşa de pe tort, apare o poză cu o targă şi el pe targă când era dus spre sala de operaţie. Prieteni care vorbeau în direct despre viaţa lui în timp ce el era operat. Iar poze cu fetele disperate. Iar… mai spun?
Mai suntem normali?
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Oh… nu pot să cred. Chiar e mai importantă audiența decât umanitatea? Decât respectarea durerii și omului. OMULUI, nu contează cu ce nume. Cumplit! Da, acum te înțeleg. 😦
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pe mine m-a trimis cu gândul la necazul lui Gabriel Cotabiță. Dar ar fi numai un exemplu.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Bine te-a trimis 😉
ApreciazăApreciază
stii, e vina noastra, noi le facem audienta, daca am pune pe telecomanda doar ce e bun de vazut alta ar fi romania azi.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sunt momente în care cel din spatele ecranului poate spune „nu”. Ăsta ar fi fost unul din ele. Indiferent de audienţă.
ApreciazăApreciază
regret să/ți spun eu: asta este presa românească. cu extraodrinar, șoc și groază, nu ai să crezi și multe semne de exclamație. mai sunt și greșelile de ortografie, scrierile din tocul scâlciat al cizmei, dar…
ApreciazăApreciază
Nu trebuie să-mi spui, psi. O ştiu mai bine decât am lăsat să se înţeleagă. Dar şi presa asta tot cu şi din oameni se face. Unii uită să fie oameni… Am spus „unii” şi o susţin.
ApreciazăApreciază
este o presă pe bani. 🙂
ApreciazăApreciază
Că tare de acord sunt cu tine… 😔
ApreciazăApreciază
Mă bucur să aud asta! Mulţumesc!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Până la urmă s-a aflat de ce? Eu am fost şocată când am auzit, cum să pici aşa, deodată?
ApreciazăApreciază
Inima.
ApreciazăApreciază