Cronica unei disecţii

Nu dau cu piatra! Dar miroase-a putred. A ipocriţi şi-a făr’de Dumnezeu. Poate că-ar trebui să tac, gândul să-l spulber. Că pân’ la urmă cine sunt şi eu?
Ţara a trăit astăzi o trecere pe lângă moarte. Nu a ei ca întreg. A „unuia” de-al ei. Şi dacă e de-al ei, s-a făcut că-i pasă. O parte din ea, simţind un fior şi spunând, în gând, un „Doamne, şi el?”. O alta, mai mare, mai burtoasă şi mai slinoasă, la modul mizerabil cu uitat sub masca de oxigen prin care „ăla” al ei îşi scurgea respiraţiile.

S-a scris necrologul în redacţii de ştiri, s-a aşteptat un semn cu degetul pe butonul de „enter”. Ca să fie primii care anunţă. Cu litere negre pe benzi vulgar de galbene şi indecent de mari. Să fie ei cei care spun primii. Aşa se face. Aşa se face? Un om se lupta pentru viaţă. Alte zeci, îi disecau viaţa. Alte sute, îi scormoneau prin ultimele clipe. De viaţă. „Acolo? Cu cine? Ce? De ce?”. Trei suflete se zbăteau neputincioase. Şi disperate. Câţiva făr’ de suflet, se zbăteau să prindă lacrimi în prim plan. Să prindă cadre bune cu feţe schimonosite de spaimă. Şi aşteptau. Şoimi şi hiene cu legitimaţii agăţate de gâturile alungite. Să vadă mai bine. Şi să pozeze mai clar un corp inert pe o targă ce alerga pe holuri reci. Veşti îngrijorătoare, ştiri lungi şi pompoase. Veşti mai bune, ştiri pierdute printre eliberări şi carduri de sănătate. Şi apoi tăcere. Apăsătoare tăcere. Moment de gândire. Şi de întrebare.
Şi ce dacă sunt „ei?”. Am refuzat să fiu ca ei. Şi ce dacă e acelaşi noroi? Sunt momente în care poţi lăsa lumina să-l facă mai limpede. Mocirla cerere-ofertă are propriul ei ţărm. Dacă eşti puţin atent şi îţi dai timp de o respiraţie, cât să treacă „valul”, poţi zări petale de la foste flori de nuferi. Şi dacă nu poţi cu unul „oarecare”, încearcă măcar atunci când e vorba de „unul” de-al ei. Al ţării. Aşa, ca exerciţiu. De morală. Se cer rufe spălate în public? Dă-le dacă poţi. Şi dacă ai. Se cer poze de sub patul fetiţelor siliconate? Ascunde-te sub patul lor. Dacă te lasă. Se cer „directuri” de lângă manevre de resuscitare? Bă, nu se cer. Şi dacă se cer, ce? Indiferent că e doar „unul” şi cu atât mai mult când e unul de-al ei, de-al ţării, nu le dai. Că nu vrei. Că nu poţi. Că eşti şi tu „unul”. Poate tot de-al ei. Sau pur şi simplu pentru că eşti.
E târziu. Ţara s-a liniştit. Doarme împăcată. Că ştie tot. C-a aflat. Pas cu pas, secundă cu secundă, bisturiu cu mască de oxigen. Şi totuşi…. parcă e mai albastră noaptea asta. Şi bate la fereastră. Nemărginirea.
Nu dau cu piatra. Dar miroase a putred…