Da’ pita cu unsoare ce-avea?

După ce iei decizia radicală de a nu te mai certa cu televizorul care-ţi înşiră detaliat ce a mâncat, ce a îmbrăcat şi ce a furat agonisit o doamnă care a fost mama uneia de e fiica unuia care a murit demult, hotărăşti la fel de brusc să nu te mai minunezi de prognozele care-ţi împrăştie păru’-n patru zări şi-ţi clatină şi amintirile din clasa a 2-a. Ce să faci, ce să faci? Zbang! Stomacul te gâdilă la neuronul rămas liber de contract şi-ţi vine ideea că ar bine să cauţi bucătăria. Ştii din şcoală, de când făceai desen tehnic, că te-a pus profa să faci schiţa casei tale şi era pe undeva şi un pătrat pe care scria „bucătărie”. Dacă o aveai atunci, trebuie să o ai şi acum. Cum pretenţia ta de gospodină cu nas fin trebuie satisfăcută, sa-tis-fă-cu-tă, nu poţi găti barabuli’ că se dă peste cap feng-şuiu. Cauţi pe net reţete sofisticate. So-fis-ti-ca-te. Şi dai peste „pui pe pat de fructe uscate”.

Padabam! asta sună destul de jmecherit. Citeşti, în grabă, ingredientele necesare în timp ce cauţi coşuleţul pentru piaţă: pui, piersici uscate, prune uscate, migdale prăjite, baton de scorţişoară, o pară, broccoli, brandy, reducţie de sos de fistic, rucola, ceapă roşie. Simplu.
Pe drum admiri copăceii în floare, le zâmbeşti copiilor, dai bună ziua băbuţelor, păşeşti suav în balerini. Şi, ajunsă în faţa tarabelor, simţi un fel de gol. Nu în stomac. În cap. Exact în creier. Ce cauţi tu acolo, ce ai de cumpărat? Îţi aminteşti vag ceva de un pat dar nu mai ai habar din ce era patul aşa că îţi pui imaginaţia în aplicare. Din ce îi poţi face puiului un pat comod? Din frunze de salată, logic! Dăăă! Cumperi salată ca să scapi de privirea duamnei de dincolo de tarabă care te bănuieşte de boli ascunse că prea rătăceai prin aer de parcă te uitai după musculiţe care cântă „treceţi batalioane…” în timp ce sar cu paraşuta. Te mai agăţi şi de o legătură de pătrunjel că sigur era ceva verde pe acolo. Parcă scria de o legătură de ceapă verde, nu? Ai suflet bun aşa că iei trei, să nu rămână puiul fără pat.
Pe drum intri şi într-un magazin dar, pentru că netul pe telefon merge prost exact când ai tu nevoie să meargă bine, nu nimereşti neam siteul cu reţeta. Şi cum deja ai stat în faţa standului cu condimente butonând telefonul suficient cât tanti de la casă să între în fibrilaţii că eşti de ANAF dar nu suficient cât să te dezmeticeşti ce vrei de acolo, iei la repezeală o punguliţă cu mărar uscat, una cu piper şi una cu praf de boia. Să fie, să nu duci lipsă.

Întoarsă acasă, te confrunţi cu realitatea cea crudă, adică cu reţeta. Nu-i nimic, merge ş-aşa. Deci? Ce trebuie? Pui. Avem. Piersici uscate avem? N-avem. Ba avem. Dar în compot. Care-i diferenţa? Astea nu-s uscate, în rest tăt piersici îs. Bun, le aşezăm în tavă. Prune uscate avem? N-avem. Nici nu ne trebuie, sărim etapa asta. Migdale prăjite? Nici, trecem mai departe. Baton de scorţişoară? Numa praf de la vinul fiert la Crăciun. Bun, hai că mai ai puţin şi gata reţeta. O pară! Shit! Mergi iar la magazin? E deja târziu, nu merită efortul. Nu putea să fie măr? Chiar aşa! Nu poate să fie măr? Două mere lângă compot de piersici şi e rezolvat. Broccoli? Nu. Dar avem salata, tot verde e. Brandy. Hăţ? Pălincă şi next level. Reducţie nu e dar înlocuim cu sos de roşii, rucola nu dar punem ceapă verde. Hop! Ceapă roşie!! Pe asta n-o mai înlocuim nu nimic că ceapa nu pică bine seara. Şi cum n-ai dat degeaba banii pe toate prafurile alea, torni fără milă, să fie de sufletul puiului. Şi mărar şi piper şi boia. Mai departe? Nu e mai departe. Asta a fost. Mai uşor decât ai sperat. Aşezăm cu atenţie puiul în cuptor şi răsuflăm uşuraţi că am bifat o fiţoşenie culinară.

După aproximativ 40 de minute în care puiul s-a lăfăit pe pat de chestii incerte, tragi aer în piept şi, în şoaptă să nu audă vecinii, trimiţi semnale SOS de :”bună seara, aş vrea să comand o pizza, vă rog….”

P.S Să nu cumva să îndrăzniţi să credeţi că-i despre mine…. 👿