Întregi la trup, „puţini” la suflet

Aveam de gând să răspund azi unei provocări, unei lepşe ca să fiu mai clară în exprimare. Acum nu-mi găsesc starea necesară pentru că, aşa cum mă ştiţi, la lepşe sar gardul, cum ar veni. Adică fac ce fac şi tot în baltă dau. Dar Ruxandra mă mai poate ierta puţin, nu? 😳
Nici nu ştiu exact ce fel de stare am. Nu e dezamăgire, nu e supărare, nu e nici greaţă. Deşi…
Am citit pe un blog un articol cu subiect delicat şi dureros. Nu textul în sine mi-a provocat starea ci, mai degrabă, comentariile care au curs. Nu ştiu unde ne-am pierdut esenţa comunicării tocmai într-o eră în care e, poate, mai accesibilă decât oricând. Nu ştiu de ce ne limităm la a-i spune unui om care crede că iarba e albastră, că e idiot din simplul fapt că nu crede ca noi, că e verde. Ne e preţios timpul, e drept. De ce l-am pierde explicând ceva ce, credem noi, e evident? Dar atunci de ce, în lipsa argumentelor, aruncăm injurii celor care nu cred ca noi? Noi? Cine suntem noi? Ce suntem noi? Ce ne garantează nouă că adevărul nostru trebuie să fie şi adevărul lor? Ce ne face să fim atât de siguri că noi şi numai noi deţinem adevărul universal? 

De la înălţimea năsucului nostru fin, de bipezi educaţi, pretindem că ne putem exprima părerea despre orice şi oricum. Cât de simplu e…! Vorbim cu o lejeritate incredibilă despre oameni care trăiesc în sărăcie lucie, despre copii bolnavi, despre HIV, despre războaie, depresii, persoane cu dizabilităţi, avorturi, sinucideri, fotbal şi politică. Le amestecăm uneori, să nu ne plictisim. Le ştim pe toate. Suntem „umani” din tastatură. Şi, mai ales, dar mai ales, suntem normali. Dar nu pentru că le ştim. Că de ştiut, ştim la modul „am avut o vecină care a avut un văr care a auzit de cineva bolnav”. Când le ştim la modul că le-am simţit sau măcar le-am atins, altfel punem problema. Spunem că ştim cum şi ce simte o mamă cu un copil bolnav. Dar sărim ca arşi dacă aflăm că acel copil se joacă cu copii sănătoşi. Nu, nu cu ai noştri. Noi nu avem copii. Dar suntem normali şi judecăm normal. Urlăm că ştim şi empatizăm cu persoanele cu dizabilităţi. Dar în autobuze privim cerul de pe geam când cineva se chinuie să urce o persoană în cărucior. Sau poate chiar ocupăm locul destinat lor, de ce nu?
Vorbim cu atâta superioritate încât ne e teamă să nu adie vântul mai tare, s-ar putea să ne trântească de la întălţimea la care ne-am cocoţat. Şi doare! Auch!, cât doare….! Dar nu la durere ne gândim. Ci la faptul că am putea cădea cu botul în baltă şi ăia de pe margine, în loc să ne ajute, se vor grăbi să scrie comentarii în care spun că empatizează cu cei căzuţi.
Suntem normali în raport cu ce? Doar pentru că auzim alarma telefonului, vedem soarele dimineaţa, mergem pe picioarele noastre până la baie, ne folosim ambele mâini să facem cafeaua şi mirosim parfumul cel nou? Asta e normalitatea? De suflet şi minte, nimeni nu spune nimic? E drept, alea nu se văd. Cine defineşte nomalitatea asta în care ne-am născut? Şi de unde standardele astea?
Un copil născut cu o boală care îi afectează comportamentul, e anormal? Dar unul născut sănătos care îi ciomăgeşte pe cei mai mici de pe terenul de joacă e normal doar petru că a luat 10 la naştere? Unul care te ia la bătaie în autobuz e normal, nu? Sigur că e. Are două mâini, două picioare, vede, aude, vorbeşte. Deci, egal normal.
Da. Le ştim pe toate. Scriem cu sârg, ucidem din cuvinte, ne răcorim jignind. Dar avem dreptul. Pentru că suntem normali. Şi în timp ce noi, cei normali, urlăm pe forumuri că ar fi bine ca toţii copiii bolnavi de HIV să fie izolaţi în scoli speciale, un tânăr suferind să ne citească. Şi să tacă. Să ne tacă. Sau, în timp ce înjurăm o femeie care şi-a exprimat frica pentru copilul ei, o altă mamă să stea cu sufletul în gât gândindu-se la copilul ei care are prieteni bolnavi. Frica ei e justificată, oarecum. Dar nu înseamnă că are legătură cu discriminarea. Noi nu ştim cazuri dar aruncăm noroi. Noi, din spatele monitorului, ne aruncăm în papucii oricui. Şi dăm verdicte. Dar în ai noştri de când n-am mai fost? Aşa, măcar cât să vedem cum mai e.
Mi-e teamă ca nu cumva cei pe care îi catalogăm ca fiind „anormali”, să se supere într-o zi şi să ne arate ce-i normalitatea. Sau să nu ajungem noi să cunoaştem ceea ce acum numim, cu atâta nonşalanţă,  anormalitate.
Normalitatea asta a noastră e de multe ori atât de anormală… încât nici să definim nu mai putem.