Mă-ntorc pe dos, mă şterg de praf

Mi-am prins în păr o eşarfă, n-am găsit batic. Nu ştiu de ce nu am considerat niciodată necesar să am în dulap bucăţica aia de pânză atât de dragă amintirilor mele. Poate pentru că o văd pe bunica de câte ori aud numele ăsta. Şi… dar nu. De ce să mă ascund? De cine mă ascund? Nu mă aude nimeni. Sunt eu. Eu cu mine. Ah, da. Asta poate fi o problemă. Uneori e cumplit să fiu nevoită să fiu sinceră cu mine. Dar de data asta uite că nu e cazul. Singurul motiv e ăla că nu am ştiut niciodată la ce mi-ar folosi un batic. Că nu mă pricep să îl leg în aşa fel încât să pară „mişto”. Şi aşa, simplu, îmi pare un accesoriu purtat doar de bunicuţe. Mda, nu am putut fi sinceră, folosesc eufemisme ca şi cum nu aş auzi zgomotul jargonului din gândurile mele. Dar, cum spuneam, am improvizat dintr-o eşarfă mai veche.

Mă pregătesc de curăţenie de parcă aş ieşi la un spectacol. Oh!, da, e şi ăsta un spectacol, nu te poţi prezenta chiar oricum. Curăţenia generală e un spectacol în mai multe acte. Cortina de final? Cade odată cu primii musafiri care-şi lasă noroiul de pe bocancii din piele fix în mijlocul sufrageriei. Fără aplauze. Doar cu bis. Imediat după ce pleacă. Cine o fi inventat şi termenul ăsta de „curăţenie generală”? Simţim nevoia asta acută de a curăţa aproape obsesiv locul în care stăm. Dar…

Ah, Bobiţă!! Ursuleţul meu de pluş, aici erai? Nu te-am mai văzut de ceva vreme. Ei, hai… nu mă privi ca şi cum aş fi o fantomă. Cum ce caut aici? Fac curăţenie. Păi, da, de aici încep. Din pod. De unde vrei să încep? Nu podul e cel în care trebuie să facem cât mai des ordine? Hahahaha, ce spui tu? Că acolo nu intrăm decât noi şi foarte rar? Of, Bobiţă! Tot mic ai rămas. Nu podul ne ţine nouă amintirile, Bobiţă? Nu acolo ne e trecutul? Uneori sortat pe categorii, în cutii, în cufere sau plase. Alteori, dezordonat, bucăţi de viaţă aruncate colo, ani de copilărie în stânga, anii de tinereţe în dreapta, iubiri trecute în colţ, aniversări în mijloc, absolviri şi avansări pe raftul de sus, plecări undeva în spate, în plicuri îngălbenite. De acolo trebuie să începem.
Uite, înainte să dau peste tine aici, îmi spuneam că simţim nevoia obsesivă de a curăţa totul în jur. Spălăm, aspirăm, ştergem, fierbem, lustruim, dezinfectăm, măturăm, stropim, toate astea într-o viteză absurdă. Dar noi? În noi? În noi, când facem curat? Ştergem praful de pe mobilă când, de fapt, nu vrem decât să ştergem zile. Că asta înseamnă praful ăla. Sunt urmele zilelor care-au trecut. Pe lângă noi. Noi eram ocupaţi cu altceva, nu am fost gazde bune. Şi s-au prins de mobilă ca şi cum ar fi vrut să ne lase un semn al trecerii lor prin timp. Prin viaţa noastră, din viaţa noastră. Aşa cum, în trecut, cei care te căutau, îţi lăsau un bileţel în uşă. Că… au fost. De revenit, unii reveneau. Zilele însă, nu se mai întorc. Şi noi asta vrem să ştergem. Orice urmă. Să nu vedem praful lăsat de paşii lor firavi, să nu mai ştim că ne-au luat din timp, că se tot numără înapoi şi nu putem face nimic să întoarcem ceasul ăla încăpăţânat. Şi stăm aşa, inerţi, pe canapea şi ne tăcem mulţumiţi că mobila străluceşte. Dar, pe nesimţite, alte firicele de praf se aştern tăcute în timp ce secundarul îşi toarce trecerea.

Aspirăm. Tragem prin furtun toţi paşii care şi-au făcut drum prin casele noastre. Dar ştim toate detaliile legate de cei care ne-au bătut în poartă. Nu-i putem uita. Şi fumul de ţigară a dispărut între timp dar s-a impregnat în pereţi vocea lor, degeaba încercăm să ştergem urme.
Spălăm şi aersim aşternuturi de parcă am vrea să alungăm păcatele nopţii. Sau visele lor. Sau lacrimile plânse până dimineaţă. Nu, nu. Nu vom scăpa. Astea nu dispar cu detergent. Se contopesc cu materialul şi ne aşteaptă. Şi se transformă în dame care poartă pantofi cu toc cui. Şi când ne aşezăm înapoi, haţ!, încep să se dea în spectacol. Şi tropăie şi înţeapă. Mai ales, înţeapă. În noi se tropăie cu tocuri. Dar în jur e catifelat şi miroase a balsam de rufe.
Spălăm, scuturăm, călcăm haine. Le scoatem pe toate din dulapuri şi ne ocupăm atent de ele. Dar zâmbetele întâlnite în cale, privirile blânde, răutăcioase ori flâmânde, nu s-au prins de haine. Nu, s-au prins de noi, ne-au intrat prin pori şi ne circulă prin vene. Sunt toate cu noi.
Şi-atunci, mă-ntreb de ce nu putem face curăţenia asta cu noi? Şi în noi. Aşa, degeaba străluceşte totul. Dar dacă ne-am putea întoarce pe dos ca să ne curăţăm puţin, să ne scuturăm de gânduri, cum ne-ar fi? Ştii ce, Bobiţă? Cred că nu ar fi bine. Pentru că fără gânduri şi amintiri, fără vise şi neîmpliniri, nu ne-am mai avea. Şi… ce ne-am face fără noi? Cum să fim dacă nu ne suntem? Cum ar fi dacă nu ne-am mai fi?

Bat câmpii, Bobiţă? Las’ să-i bat, tu nu mă spui nimănui. Bietul de tine, acum am văzut că nasturele care ţi-a fost ochi stâng, a căzut. Cum se vede lumea cu un singur ochi, Bobiţă? E mai altfel? Mai frumoasă? Vezi doar partea bună, aşa-i? Aşa ai fost mereu. Şi aşa am fost şi eu în vremea în care săream amândoi într-un picior prin casă. Dar a venit o zi în care, dintr-o dată, mi-a venit cheful să cresc. Şi de atunci, merg, cumva, paralel cu mine şi mă privesc cu coada ochiului. E frumos jocul ăsta, Bobiţă. Dar nu te pot lăsa în el. Nu. E jocul meu cu mine. Tu nu ai loc. Nu e loc în lumea asta de ursuleţi de pluş cu nasturi în loc de ochi. Lumea nu priveşte în ochi jucării de pluş. Le e frică, Bobiţă. Le e teribil de frică. Pentru că acolo le e trecutul. Cine-ar fi zis că trecutul nostru stă în ochii-nasturi ai unui ursuleţ? Hahahaha, ce feţe schimonosite avem când ne e frică de noi. Cred te amuză asta. Sau te sperie?

Auzi, Bobiţă? Nu te-am întrebat până acum. Tu unde ai sufletul? Şi e tot din pluş ca şi tine? Cu sufletul de pluş simţi, asculţi, doreşti? Hai să cântăm, vrei? Îţi aminteşti tu cântecelul ăla pe care îl mai fredonam eu când nu-mi păsa de timp, de lume? Da, ăla cu orăşelul… Hai, cântă cu mine! Uite, îl pornesc acum. Doi, trei, şi….
Ce spui? Eu? Unde sunt eu? Sunt pe aici, prin viaţa mea, pe una din străduţe. Tu? Tu eşti şi aici. Dar şi acolo, în copilăria mea. Şi eşti şi dincolo, departe, peste ani, să povesteşti. Să spui despre mine când eu mă voi fi uitat. Te rog să îmi rămâi! Te voi mai scoate eu din când în când, cât să mă vezi pierzând timpul curăţând praful din jur. Şi acum, hai să cântăm amândoi. Da, aşa, ca atunci, demult, într-un timp care nu mai are urme nici pe covor, nici pe mobilă. Dar în suflet a lăsat miros de mere coapte….