I am…. what I am

Şi tocmai de aia mi-e ruşine să pronunţ Charlie. Pentru că în afară de faptul că auzisem de acest ziar înainte de atentate, habar nu aveam cu ce se mănâncă. Şi pentru că nu ştiu o boabă de franceză. Şi nu mi-e jenă să recunosc asta. Da, în şcoală am învăţat engleza şi germana. Şi da, am fost suficient de idioată ca să o învăţ singură. Aşa că nu înţeleg nimic din caricaturile alea dacă nu am google transate la îndemână. Şi nu pot fi Charlie doar pentru că e la modă. Sigur, a fi Charlie zilele astea, înseamnă mai mult decât a vorbi limba franceză. De fapt, nici nu are legătură cu asta. Dar nici cu libertatea de expresie nu stau mai bine. E imposibil de calificat tot ceea ce s-a întâmplat. Dar din respect pentru cei morţi şi pentru familiile lor, eu am tăcut şi am preferat să nu fiu la modă. Pentru că eu, dacă mâine vreau să strig „Jos X” că aşa cred eu şi aşa vreau eu, poimâine sunt şanse să fiu şomeră. Şi uite că nu am curajul ăsta. Sunt laşă? Poate. Dar nici nu mă pune nimeni să strig „Sus X”. Aşa că nu servesc interesele nimănui dar nici curajul de a-mi afişa părerile pe toate gardurile nu îl am. Şi atunci cum să fiu Charlie?

Îi susţin şi îi înţeleg pe cei 2500 de oameni care ieri, într-un orăşel din ţara asta, au protestat pentru că nişte păpuşari învăţaţi să mânuiască aţe la capătul cărora atârnă destine, au aprobat ca un combinat să polueze şi mai mult decât o face în prezent. Şi oamenii ăia strigă că vor aer curat. Şi copii fără cancer. Da, sunt de acord cu ei. Şi îi înţeleg şi pe cei care plâng după pâinea de mâine dacă se închide combinatul şi rămân fără loc de muncă. Ştiţi ce uşor e să scriu despre asta de la laptop, cu cana de ceai lângă mine şi cu centrala pornită? Cât ei au stat în frig şi şi-au strigat problemele, eu am stat în pat. Sunt de partea lor. Dar mi-e ruşine să spun că sunt cei 2.500 de oameni care au ieşit în stradă. Nu, nu sunt ei.
Dacă sting luminile de „Ora Pământului”, o fac pentru că înţeleg ce se doreşte cu acţiunea asta. Şi nu stau cu laptopul deschis ca să fiu prima care spune „eu am stins luminile. Tu?”. Nu, anul trecut nu am stins luminile. Dar, oare, câţi dintre ăia care s-au lăudat că au făcut-o, îşi strâng mizeriile după un grătar la iarbă verde? Deci, nu.
Avem actori, avem pictori, avem artişti. De ce umplem paginile cu omagii când vedem un breaking news că ei nu mai sunt? Mi-e silă deja de „drum bun, Maestre!”, e de o ipocrizie ieşită din comun. Dacă în loc de un subiect fierbinte, la zi, am scrie despre Marin Moraru, de exemplu, am fi plictisitori, nu? Dar dacă nu am fi scris depre R.Williams, nu am fi fost „cool”?
Prea uşor ne identificăm cu acţiuni, cu personaje, cu drame, cu oameni. Mult prea uşor. Şi mult prea fals. Rânjim ca un robot ieşit din funcţiune pentru că ne-am sistematizat. Purtăm fundiţe roz dar nu am dat un cent unei femei bolnave de cancer. Dar e la modă să ieşi în lume cu accesorii care dau impresia că îţi pasă.
Oamenii care cer ajutor, au nevoie de oameni. Şi nu de clone. Sau de false mâini întinse.
Mă voi ruga la Dumnezeul meu şi în seara asta. Dar oricât de rău mi-ar părea de vieţile alea, eu nu voi avea nici tupeul şi nici nesăbuinţa de a spune ceva despre Dumnezeul lor. Şi de aia am tăcut.
Eu sunt…. eu. Şi nu mi-e ruşine să o spun.