SOS, potecuţă în troiene

Pornind de la motto-ul „vrei pene, ia pene!”¹, am primit zăpadă de să-mi fie învăţătură de minte cin’ s-o mai plânge vreodată că iarna nu e iarnă, că nu ninge ca-n poveşti, că nu bulgări, că nu nămeţi. Na, poftim! Serveşte-te, Potecuţă, că ai acum de nu poţi duce. Da, ce? Io am crezut că-n halul ăsta se va „revărsa”? E frumos, nu zic. Feeric, chiar. Privit de la fereastră cu cana de cafea în mână. Dacă aş avea talent, aş putea chiar scrie o minunată poezie având ca punct de plecare peisajul mirific care se unduieşte armonios în faţa ochilor mei (eiii?) sau aş putea picta pe pânză o bucăţică din nemărginirea care…. dar nu. Sunt dilită de tot dar nu.

Cum talent nu am, tot ce pot spune privind în jur e „Potecuţă, ai dat de belea”. Poetic sau nu, asta e. Nu ştiu dacă aţi înţeles când v-am spus aşa că repet : dacă în tot cartierul e o singură bucăţică de gheaţă, aia a mea e. Ea mă găseşte pe mine, nu eu pe ea. Aşa s-a întâmplat, de pildă, şi cu câteva zile în urmă când lumea se plângea că nu avem zăpadă să se bucure copiii. Copchilul din mine a ţopăit în aşa hal când am vrut să ies din bloc să iau pâine, încât mi-a pus piedică bucăţica aia de gheaţă, singura din tot judeţul, cred. Şi m-am dus direct pe spate. Pam-pam. Dar cu talent, nu aşa, ca o plăcintă. Am căzut artistic, cum ar veni. Cu priză de final.
Acestea fiind zise, voi vă puteţi imagina cam ce e pe capul potecuţei în fiecare zi acum cu toate codurile astea de ninsori? Dacă nu pic pe gheaţă, rămân înzăpezită şi invers. Ieri, de exemplu, m-am ferit cât am putut ba de gheaţă, ba de ciorofleaşca aia care a rămas în urma utilajelor. Şi m-am trezit într-o moviliţă, ce spun eu, era un munte în miniatură faţă de dimensiunile mele. Dap, un picior îmi era pân la genunchi în muntele ăla picat nu ştiu cum în drumul meu. Şi eu, ca un ursuleţ. Sunt juma de om, asta ştiţi, şi mă chinuiam să ies fără să cad. Greu a fost…
Şi tot aşa, lipa-lipa, ca un pinguin, cum să nu îmi pară drumul lung şi greu, oricât de scurt ar fi? Şi ce mult mai e pân’ la primăvară… eheeeii câte flick-flacuri mă aşteaptă… Ci să fac? Îmi iau căruţă?
Şi cu ocazia asta mi-am amintit de multe ierni cu troiene care au vrut să mă pape. De exemplu, o iarnă în care am adormit pe sania trasă de bunicul. Şi am căzut. Şi bunicul nu a simţit nimic că eram oricum uşoară aşa că nu a sesizat că a rămas fără marfă. Eu mi-am văzut de somn, el de drum. M-a recuperat într-un final şi dacă nu mi-ar fi povestit el, nici acum nu aş fi ştiut că am dormit cu nasul în zăpadă, într-un parc, într-un orăşel, în timp ce „moşul” îmi împodobea bradul. Că ăsta a fost şi motivul pentru care m-au expediat de acasă, să nu văd că…
Sau o altă iarnă în care, patinatoare cu aspiraţii, am vrut să mă dau în spectacol pe lacul special amenajat pentru asta. Dar ceva nu a funcţionat la o piruetă, s-a spart gheaţa şi potecuţa a plonjat în apă. Noroc tot am avut că apa nu era chiar mare şi salopeta de fâş m-a ţinut la suprafaţă. Dar de uitat nu am uitat. Sau o altă iarnă în care am picat direct pe burtă încercând cu alţi nebuni de copii să urc un deal şi până jos m-am tot dus. E funny tare să mângâi zăpada cu faţa…
Sau … dar gata că deja mă apucă frica când mă gândesc ce zăpadă mare e şi eu trebuie să răzbesc până acasă…
Deci : dacă vedeţi pe undeva o chestie care mişcă într-o moviliţă de zăpadă, aia-s eu. Să mă ajutaţi, da? 😉

Notă de subsol : aia cu penele e dintr-un banc cu un papagal beţiv. Sper că îl ştiţi.