A doua încercare pentru „aveţi chef de un mic concurs?”

Primele mele “mărjele” au avut termen de valabilitate. Nu ştiu cât ar fi rezistat în condiţii optime pentru că, la gâtul meu, au stat cam jumătate de oră. Ca orice fetiţă care se respecta, cochetam şi eu cu moda şi nu ratam ocazia de a-mi etala eleganţa agăţată de sacoşa cu gogoşari pe care o ţinea mama într-o mână. Aşa că fiecare vizită în piaţă era motiv de a-mi rebrandui fiinţa plăpândă şi de a-mi înnoi lookul cu o altă pereche de “bijuterii” din gama mărjelelor. Una roşie, alta galbenă, alta verde, rotunde şi aspectuoase. Singurul lor mare defect era că erau comestibile. Şi asta însemna că până termina mama cumpărăturile, dispăreau şi accesoriile mele.

Mâncam una, mă mai fâţâiam puţin să vadă lumea că-s fata în trend, mai luam una şi tot aşa. Când rămânea una singură pe aţă, hotăram că e cazul să mă sacrific şi să o las acolo. Cu dinţii lipiţi de la atâta turtă şi cu limba curcubeu, mergeam mândră de mine cu o bucată de turtă ce atârna de o aţă până aproape de buric. Aveam acasă colecţie de turte expirate. Dar aţa rezista aşa că le schimbam în funcţie de culoare bluzei pentru  că aveam pe toate nuanţele. Au sfârşit la coşul de gunoi pentru că mama (fără să ţină cont de moda mea) nu putea accepta gândul că îmi voi pierde vreun dinţişor în ele.

Aşa am rămas fără colecţie. Şi nici turta nu mi-a mai plăcut în semn de protest.
Mai târziu, pentru că nişte mărgele ale mamei îmi erau prea lungi, le-am înfăşurat pe gât până era să mă sufoc şi ca să scap de belea, am tras de ele până au prins viaţă şi s-au apucat să ţopăie pe covor. Am încercat să repar dezastrul, am adunat, am pus la loc pe fire, am făcut un nod anemic şi am pus la loc în sertar. Cum a intrat mama în casă, de parcă tot oraşul vuia că i-am rupt mărgelele, a spus cu glas plăpând “mami, ai umblat la mărgeluţele mele?” Din două mişcări am fost lângă ea pe coridor, pregătită să neg cu vehemenţă. Eram încă la vârsta la care credeam că da, părinţii au o vrăbiuţă a lor care le şopteşte tot ce fac copiii. Mi-am dat seama repede, urmărind privirea ei, că de data asta glasul vrăbiuţei era într-un colţ al coridorului, pe covor. Două biluţe albe din ceea ce fusese, odată, accesoriu, m-au trădat fără pic de remuşcare. Arma crimei zăcea uitată pe covor.
Atunci s-a terminat şi capitolul “iubire pentru mărgelele mamei” pentru că mama mi-a spus că dacă îmi plac, le pot păstra. Sigur, aşa stricate cred şi eu 😀 Când am văzut că le pot strica şi mai rău, nu le-am mai vrut. Şi nici altele nu mi-a mai trebuit mult timp.
Acum… Acum? Hm, am ceva accesorii dar puţine “mărjele”.
Dar vreau să îmi povestiţi de ale voastre. Aveţi colecţie? Cadouri? Le cumpăraţi singure? Bateţi apropuri când vă doriţi ceva din gama asta?
Am şi un cadou pentru cine are ceva de asortat. E un… ceva de pus la gât 😳 Arată cam aşa : E frumos? 😀 Mda, e cam încurcat la prima vedere dar măcar să vă faceţi o idee despre culori. Se asortează cu ceva din garderoba voastră? Îl vreţi? Facem un concurs dacă sunt mai multe cereri. Vedem noi cum alegem, până atunci haideţi să povestim cum ne îmbogăţim colecţiile şi câte chestii de genul ăsta am rupt până acum. Şi, mai ales, pe ale cui? 🙄
Dacă vreun domn vrea să ofere cadoul, îl aşteptăm, să nu se simtă nimeni exclus 😉

P.S. Nu mai modific nimic că mi-e frică. Dacă vedeţi greşeli, vă rog să treceţi cu vederea. Am „pătimit” destul cu textul ăsta 😀