Dualitate în oglindă

1Femeia sorbi uşor din cana de cafea şi îşi aprinse o ţigară, nu înainte de a mai arunca o privire în jur. Totul trebuia acoperit, nu îşi dorea urme permanente de la „căzute foste ziduri”. Copilul privea încântat cearceafurile din jur şi se imagina aventurier, căuta cu ochii mari obstacole dincolo de „corturile” apărute din senin. Aştepta nerăbdător în timp ce femeia se lupta cu gândul a ceea ce avea să urmeze.
Femeia aduna bucăţi din foste ziduri, încerca să le strângă repede, să îşi facă loc în încăpere. Copilul le analiza ca pe nişte cuburi de diferite culori pe care le vedea pentru prima dată. Îşi apropie una de ureche, aşa cum face şi cu scoicile şi începu să asculte. Ştia că, dacă ar putea vorbi, ar avea multe să-i spună. Copilul ascultă, femeia face un gest ca şi cum ar vrea să alunge o dâră imaginară de fum şi îşi scutură repede o buclă de păr să îndepărteze eventualele particule de praf. Copilul s-a încruntat şi ar fi vrut să-i spună ceva dar femeia l-a oprit înainte de a-şi lăsa gândurile libere. Ea, femeia, începu să arunce în grabă bucăţile în primul sac găsit. El, copilul, parcă ar fi vrut să le sorteze după mărimi şi forme. El zâmbea ştrengăreşte spre mâinile pline de praf dar femeia trânti repede o bucată care i-a rupt o unghie şi copilul a alungat zâmbetul, să nu o înfurie mai mult.
Femeia zâmbi mulţumită când văzu că ceea ce părea fără ieşire, începe să prindă contur. Copilul, dezamăgit puţin că joaca a luat sfârşit, schiţă un zâmbet forţat încercând să o imite.
Au ieşit amândoi afară şi, cu soarele jucându-se cu ei, şi-au dat mâna şi au început să râdă. Copilul ar fi vrut să sară într-un picior, femeia l-a oprit la timp. „Hei, nu se cade, se uită lumea la noi”, îi şopti. Şi au izbucnit din nou în râs. Acum erau iar unul…
Femeia se opreşte din scris, se uită în jur şi se întreabă „cine scrie acum? Copilul sau… femeia?” De dincolo de uşă, copilul se opreşte din cântat şi strigă „cine întreabă? Spune-i că…. femeia scrie şi copilul dictează” şi îşi continuă jocul liniştit.
Copilul râde, femeia zâmbeşte. Au hotărât să nu se despartă nicicând. Le e bine aşa.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

30 de răspunsuri la Dualitate în oglindă

  1. Cosmisian zice:

    As vrea sa scrii continuarea, capitol dupa capitol…

    Apreciază

  2. july zice:

    Copilul zambeste, femeia citeste si vrea continuarea . :)))

    Apreciază

  3. Ce frumos ai scris! Si eu vreau continuare! 🙂

    Apreciază

  4. papagigli zice:

    Las-o cum ai gindit-o! Idea a fost minunata si dupa cum se spune, ciorba reincalzita e o…… reincalzitura, nimic mai mult.
    Mi-a placut abordarea, desi parca ai mai amintit tu pe undeva de copilul din tine. Metaforic vorbind, nu ca ai fi insarcinata 😆 Mi-a placut conceptul. Sa fii totusi atenta, copiii sunt tentati sa acapareze. Nu lasa, totusi, femeia sa-si piarda atributele 😉

    Apreciază

  5. Ce bine că acel copil nu are pretenții de maturizare, iar femeia îl ascultă ca pe cel mai bun prieten! 🙂

    Apreciază

  6. Azi la CEC un leu depui/Mâine el a făcut pui zice:

    Ideea, ok (deşi puţin „uzată”), imaginea pe care o transmite, ok. Puţină atenţie la timpul verbelor ar fi fost de preferat pentru „fluiditatea” textului.

    Apreciază

    • Păi dacă m-aş fi născut şi eu acum 150 de ani, pe cuvânt că poate aş fi fost măcar o dată originală. În situaţia de faţa nu pot decât să scriu chestii din astea… uzate. Ce să facem…fiecare cu „norocul” lui.
      Mulţumesc, voi ţine cont de sfat.

      Apreciază

      • GEGELUTZ zice:

        Draga mea, nu trebuie să ții cont de părerea „avizată” a nimănui, evident, nici de a mea, scrie doar ce simți, chiar cu riscul de a părea uzată sau incompletă( nu este deloc părerea mea, să ne înțelegem)! Inițial, am fost tentată și eu să comand o continuare dar, până la sfârșitul scrierii tale, am înțeles că nu este nevoie de așa ceva, ar fi posibil dar nu obligatoriu. Hai, dă să ti țuc, că mie îmi plăcu gândul tău! Zi frumoasă! 🙂

        Apreciază

  7. Ana zice:

    Cred ca dualitatea asta ii tine pe umani intregi la cap si vesnic tineri in suflet.

    Apreciază

  8. Oana zice:

    Potecuţă, e o poveste completă. Ce poate avea urmare, desigur, doar că aşa cum ai scris-o, se simte întreagă. Nu simt nevoia de continuare 🙂 decât poate de dragul tău, al Poveştii în sine 🙂

    Apreciază

  9. Bursucel zice:

    He he… copilul mereu știe să dicteze zâmbete, pe care femeia le zidește în suflet… <3,

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s