Doi câte doi, poeţii mă-nfierează

Am avut ocazia, nu demult, să stau în compania unor oameni tare faini (mda, de obicei în scris folosesc cuvântul „frumos” dar aici ăsta se potriveşte perfect. Şi îmi şi place cum sună 😀 ). Cei mai mulţi erau poeţi. Unul dintre ei spunea că noaptea îi vin cele mai multe idei şi atunci curg rimele mai uşor şi mai armonios decât ziua. Se trezeşte din somn cu o idee şi poezia se scrie singură. Şi mai spunea el că are două variante de „stocare”. Se grăbeşte să scrie pe o foaie de hârtie sau se înregistrează pe telefon. Dacă ignoră ambele metode şi se bazează pe memorie, a doua zi nu numai că nu îşi aminteşte niciun vers dar nici măcar tema poeziei nu o mai ştie.
No, io ce să zic acum? Poetă nu sunt şi nu am şanse să fiu vreodată. Talent nu am dar am observat că am „apucături” lirico-fanteziste. Şi aveţi acum neşansa să asistaţi la una de dată recentă. Numai că eu nu am scris şi nu m-am întregistrat aşa că azi dimineaţă nu mi-am amintit nimic din ce mi-au „născocit” piticii aseară când ochii mei erau deja semideschişi. Şi pe cuvânt că era mişto. 🙄 Dar am uitat tot, în afară de ideea principală. Am încercat eu să îmbrac ideea dar am dat-o-n bară şi cum alte idei nu am, o las aşa. Voi mă iertaţi că sunteţi „băeţi” de gaşcă.

Cuprinsul azi în şoapte amorteşte
În ultim gest ce pare nefiresc
Pas lângă pas, iubirea ne-nfloreşte,
Boboc e-acum întâiul “te iubesc”.

E vremea când pădurea-şi dezveleşte
Cam indecent, nuanţele-arămii
Dor pentru dor, punte de flori clădeşte
Să poţi s-ajungi, dacă vei vrea să-mi vii.

Clepsidra tot nisipul şi-l descoase
Şi pentr-o clipă seara aţipeşte
Noi, fir cu fir, din caier de mătase
Urzim timp pentru doi ce nu goneşte.

Valseze viaţa-n voie cu oricine,
Eu doar pe tine te invit la dans
Şi ochi în ochi, sorbi-vom cu uimire
Dintr-un pocal, speranţe în avans.

Un număr prim iubirea ne-ocroteşte,
Ţesut-a adăpost pentru-amândoi
Dor lângă dor, noaptea ne făureşte
Un talisman cu fir din cifra doi.

P.S Am pus update cu răspunsul. 😉