Cad printre frunze şi tac…

Uneori, când visele rămase singure încă îşi mai ascund în pernă pleoapele întredeschise,  mă împiedic de un surâs şi mă agăţ de câte o amintire care să amortizeze căderea. Mă amuză privirile încărcate de suspiciune ale trecătorilor curioşi care analizează semnele rămase şi parcă îţi şi şoptesc verdictul. Ce să le spun? Ce ar înţelege? Ar putea crede că m-am lovit în ciobul unui oftat sau că m-a rănit un cuvânt nerostit la timp? M-ar crede dacă le-aş spune că o parte ascuţită a unei amăgiri e cea care mi-a lăsat semnul la care se uită insistent? De ce mi-ar păsa? De ce le-aş da lor explicaţii? Poate că rănile lor, ascunse de ochii tuturor, dor mai tare decât astea, la vedere. Sau poate că goana lor după nonsensuri i-a obosit şi i-a îmbătrânit atât de mult, încât nici nu ar mai auzi ce aş avea de spus.
De câteva zile merg pe stradă fredonând, doar pentru mine, un refren vechi, auzit de la o fereastră cu perdele cu iz nobil. Deşi abia murmurate, sunetele acoperă zgomotul din jur şi mă ajută să nu aud cum se strivesc frunzele pe asfalt. Aţi ascultat vreodată cum mor frunzele când mor? Se sparg în mii de bucăţele invizibile şi tipă asurzitor cu fiecare părticică pierdută. Nu vreau să asist la acest spectacol, simt că mi s-ar frânge braţele. Am impresia că, odată, braţele mele au renăscut într-o îmbrăţişare a crengilor în floare şi acum resimt ofilirea. Când peste acest prim act va cădea cortina, peste întinderi va începe să picure cu noi începuturi. Şi abia atunci, în ploaie, voi înceta să şoptesc refrenul meu vechi şi voi asculta… . Până acolo, mă învelesc cu adieri şi privesc, fără să încerc să înţeleg, cum mor frunzele când mor.
Visele, rămase fără mine, se alintă somnoroase şi se distrează amestecând nunaţe arămii. Pictând amurguri, se joacă de-a înflorirea şi renasc în petale multicolore.  
Uneori, în astfel de momente, mă împiedic de necuvinte şi, în cădere, mă agăţ de zorii zilei ca să nu tulbur liniştea din jur. Nu se întâmplă des. Doar din când în când…