Cad printre frunze şi tac…

1Uneori, când visele rămase singure încă îşi mai ascund în pernă pleoapele întredeschise,  mă împiedic de un surâs şi mă agăţ de câte o amintire care să amortizeze căderea. Mă amuză privirile încărcate de suspiciune ale trecătorilor curioşi care analizează semnele rămase şi parcă îţi şi şoptesc verdictul. Ce să le spun? Ce ar înţelege? Ar putea crede că m-am lovit în ciobul unui oftat sau că m-a rănit un cuvânt nerostit la timp? M-ar crede dacă le-aş spune că o parte ascuţită a unei amăgiri e cea care mi-a lăsat semnul la care se uită insistent? De ce mi-ar păsa? De ce le-aş da lor explicaţii? Poate că rănile lor, ascunse de ochii tuturor, dor mai tare decât astea, la vedere. Sau poate că goana lor după nonsensuri i-a obosit şi i-a îmbătrânit atât de mult, încât nici nu ar mai auzi ce aş avea de spus.
De câteva zile merg pe stradă fredonând, doar pentru mine, un refren vechi, auzit de la o fereastră cu perdele cu iz nobil. Deşi abia murmurate, sunetele acoperă zgomotul din jur şi mă ajută să nu aud cum se strivesc frunzele pe asfalt. Aţi ascultat vreodată cum mor frunzele când mor? Se sparg în mii de bucăţele invizibile şi tipă asurzitor cu fiecare părticică pierdută. Nu vreau să asist la acest spectacol, simt că mi s-ar frânge braţele. Am impresia că, odată, braţele mele au renăscut într-o îmbrăţişare a crengilor în floare şi acum resimt ofilirea. Când peste acest prim act va cădea cortina, peste întinderi va începe să picure cu noi începuturi. Şi abia atunci, în ploaie, voi înceta să şoptesc refrenul meu vechi şi voi asculta… . Până acolo, mă învelesc cu adieri şi privesc, fără să încerc să înţeleg, cum mor frunzele când mor.
Visele, rămase fără mine, se alintă somnoroase şi se distrează amestecând nunaţe arămii. Pictând amurguri, se joacă de-a înflorirea şi renasc în petale multicolore.  
Uneori, în astfel de momente, mă împiedic de necuvinte şi, în cădere, mă agăţ de zorii zilei ca să nu tulbur liniştea din jur. Nu se întâmplă des. Doar din când în când…

Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

36 de răspunsuri la Cad printre frunze şi tac…

  1. Citindu-te mi-am amintit de frumuseţea suferinţei…

    Apreciază

  2. Oana zice:

    Un sărut mic şi cald pe frunza ce ţi-e inima primeşti?

    Apreciază

  3. GEGELUTZ zice:

    Zilele astea, mă simt și eu ca o frunză de aia de-a ta, Potecuță. Da-mi revin, promit! 🙂 Frumos, ca întotdeauna, articolul tău! Pupilici!

    Apreciază

  4. cafeauata zice:

    Parca era mai frumos cu frunzele pe copaci… Dar hai sa ne bucuram de culorile cu care ne va rasfata toamna!

    Apreciază

  5. Ana zice:

    Toamna ma duce aproape de nebunie…dar imi place sa aud cum scartaie frunzele uscate…sub talpi 😛

    Apreciază

  6. Drugwash zice:

    Frunzele mor căzînd desprinse de pe ramuri. Să fie sacrilegiu că le călcăm, ca pe biete schelete întîmplate într-un drum al nostru inevitabil…? Sufletele lor se află deja în mugurii primăverii ce va veni…

    Ai grijă la cioburi şi amăgiri… nu toate pansamentele-s sterile… 😉

    Apreciază

  7. Bursucel zice:

    Rătăcită printre metafore, Potecuță, mi-e anevoie să-mi conving sufletul să nu se-amestece în dansul frunzelor ruginii.Aș băga mâna-n foc și-aș spune că e vrajă… 🙂

    Apreciază

  8. Adriana zice:

    Mi-ai făcut o poftă să scriu despre toamna mea, desi am eu stângăcii cu ”toamne din mine”, din alte duse toamne-doamne pe blog,..destule..

    ”A căzut o frunză-n calea ta
    Rătăcind pe-a vântului aripă,
    Ai văzut-o şi-n aceeasi clipă
    Ai strivit-o călcând peste ea;
    N-avea grai să strige-n urma ta,
    Nici priviri să spună cât o doare,
    A rămas întinsă pe cărare,
    Ploi şi vânt trecut-au peste ea;
    Tu n-ai să ştii nicicând
    Şi nu-ţi va da prin gând
    Că prima frunza ce-a căzut in calea ta
    Am fost eu, am fost eu…”

    Ti-am cântat-o, să stii, acum de dimineata, acompaniată in gând de o chitară veche la care cânta, parcă, o colegă din liceu, Oana. Ce simt frunzele când mor? Simt chemarea pasilor noştri, simt că avem nevoie de ele, simt o potecuta ce are nevoie de caldura lor. Esti minunata..

    Apreciază

  9. Frumoasă-i melancolia ta de toamnă, de-mi acoperă și mie inima cu un covor de frunze rătăcitoare. Dar le las să-mi țină de cald pentru la iarnă.

    Apreciază

  10. papagigli zice:

    Postul asta-i o poezie din care as putea alege multe versuri de exceptie. Doua m-au emotionat profund:
    „Aţi ascultat vreodată cum mor frunzele când mor?”
    si
    „Uneori, în astfel de momente, mă împiedic de necuvinte şi, în cădere, mă agăţ de zorii zilei ca să nu tulbur liniştea din jur.”

    Apreciază

  11. Reblogged this on BIBLIOTECA PROBOTA and commented:
    PRINTRE BLOGURI

    Apreciază

  12. allexyanna zice:

    Melancolia toamnei isi aseaza toate elementele pe portativ pentru a da nastere unei simpfonii de culori si forme 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s