Pentru că „persoanele fără aripi nu pot fi îngeri, le spun prieteni”

1Ce făceaţi voi la 12 ani? Poate că v-aţi încruntat, aţi strâns buzele şi aţi dat din cap ca şi cum ce m-o fi apucat să vă întreb asta acum. Sau, poate, aţi trecut peste întrebare fără a avea vreo reacţie. Mi-am pus şi eu întrebarea asta şi pentru a putea da un răspuns, a trebuit să socotesc pe degete cam prin ce clasă eram ca să mă pot plasa, cât de cât, în timp. Ştiu că, printre altele, făceam tot ce puteam ca să scap nescoasă la tablă de profesorul de mate care, cu o singură privire, făcea să uit şi cum mă numesc. Mai ştiu că aveam un ghiozdan maro care era prea greu pentru o scamă de om cât eram eu pe atunci. Şi mai ştiu că nu prea aveam întrebări majore despre viaţă, nu mă prea ocupam să răspund unor dileme existenţiale. Deh,…
Am citit astăzi pe un blog, o postare care m-a pus pe gânduri pentru că tratează o problemă destul de delicată şi, mai ales, pentru că e scrisă de un copil care, după părerea mea, nu ar trebui să se confrunte cu astfel de întrebări. Sau răspunsuri. Postarea începe aşa şi, recunosc cu mâna pe inimă, dacă ea a „compus” asta, m-a „dat pe spate” ca să fiu cât pot eu de „plastică” : „O noua idee a ancorat in portul imaginatiei mele . Este vorba de…” Îmi vine să o iau în braţe şi să o pup pentru formularea asta dar nu îmi permit să fac asta.

E vorba de Alexandra, un copil (sper să nu o supăr că îi spun copil) despre care ştiu că a scris şi Adeliana pe blogul ei. Cei care vin des pe potecuţele mele ştiu că nu prea dau nici reblog, nici nu scriu postări în care doar recomand bloguri. Nu pentru că nu aş vrea dar nu prea ştiu cu ce ajut făcând asta, nu fac parte din bloggerii „mari”, aici suntem între prieteni şi nu scriu cu gândul la trafic aşa că nu ştiu dacă o postare de-a mea îi ajută cu ceva. Aşa că nu sunt o scorpie bătrână 😀 dar pur şi simplu nu cred că aş ajuta în felul ăsta. Ba din contră, când am făcut asta au fost unii care s-au inflamat. Dar asta e altă poveste, astăzi nu mai sunt rea ca ieri 😉
De data asta nu m-am putut abţine pentru că Alexandra scrie aşa : „O intrebare imi tot macina sufletul. Parca si gandul se cerne pe sine. O data, a doua oara si nu gaseste nici o boaba nerafinata de faina . Nici un raspuns…” Cum să rezist, spuneţi voi? În postare e vorba despre duşmani. Se întreabă ea de ce, cum, cine…
Nu voi posta tot ce a scris ea pentru că vă rog, dacă vreţi, să mergeţi la ea şi să îi spuneţi voi cum e cu duşmanii la 12 ani şi mai târziu. Mai spunea ea, şi iar mi-a venit să o pup fie şi pentru că, dacă l-a ştiut, a modificat frumos celebrul citat. Dacă nu l-a ştiut, de două ori merită pupată: „Mi-as dori sa le spun ingeri, dar deoarece persoanele fara aripi nu pot fi ingeri le spun prieteni si familie”.
Eu vreau să cred că micile ei scăpări sunt doar scăpări aşa că nu sunteţi răi cu ea, da? Hai, mai facem puţin loc şi pentru cei ce vin din urmă 😀
După ce o lămuriţi pe Alexandra, veniţi să îmi spuneţi ce făceaţi voi la 12 ani, da? Şi ce întrebări aveaţi voi? 🙄
Şi totuşi… ce îi spunem unui copil despre bloguri şi bloggeri? E bine, nu e bine…?

Şi dacă tot am început aşa, avem un blog nou (nu al meu) care aşteaptă poveştile voastre sau ale celor care nu au blog dar vor să scrie undeva. Ăsta e, enjoy!

Acest articol a fost publicat în Din viaţă... și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

48 de răspunsuri la Pentru că „persoanele fără aripi nu pot fi îngeri, le spun prieteni”

  1. Diana zice:

    La 12 ani îmi puneam întrebări existențiale. Mă rog…de care depindea existența mea la vremea aia. Mă întrebam de ce trebuie umblat atât de strict cu banii și de ce părinții nu pot să renunțe la vicii pentru copiii lor. De ce se îmbolnăvea bunică-mea în halul ăla și dacă se va mai face vreodată bine. Mă întrebam dacă mătușa mea mă va mai iubi la fel de mult după căsătoria din anul acela. Dacă voi trece peste îndrăgostirea de un profesor, lucru care mi-a marcat mai toată perioada școlii generale. Sufeream crunt pentru el. A fost ceva problematic pentru mine.
    Deci da, pot spune că nu mă consideram chiar copil. Nu trăiam pe un norișor dar nici matură precoce nu am fost la 12 ani. Atunci a început viața mea să se schime.
    Am citit ieri câteva postări ale Alexandrei. E foarte frumos faptul că scrie, dar știu sigur că acesta e primul blog. Vor urma altele,după ce își va dezvolta latura de exprimare, și, dacă se va ține de scris, va ajunge departe cu el 🙂
    Deocamdată folosește ”expresiile frumoase” pe care le învață pentru compuneri copiii până în clasa a V -a. Și e perfect normal. În spatele expresiilor, gândurile sunt mature.
    Sper că ai înțeles ce vreau să spun. Copilul are potențial.

    Apreciat de 1 persoană

    • Oare de ce vârsta aia vine şi cu îndrăgostiri de profesori? Numai să avem după cine suferi? 😀 Sigur că puţini sunt cei care rămân pe norişori, de cele mai multe ori începem să ne dezmeticim, să ridicăm probleme, să… etc. Dar parcă e prea devreme să vorbim de duşmani, totuşi. Mă rog, „duşman” poate fi şi vecinul care nu te-a lăsat pe bicicletă dacă mă gândesc bine 😀

      Mulţumesc, Diana! Te mai aştept la mine 😉

      Apreciază

  2. tink3rbe11 zice:

    La 12 ani , generatia noastra , nu se confrunta cu atatea sentimente reci ca in zilele de astazi. Eram doar copii ce ne doream a fi oameni mari peste noapte.
    Societatea a devenit un fel de mama surogat pentru astfel de sentimente si cand copii cresc in astfel de medii nici nu te poti astepta la altceva.
    Al meu copil a terminat clasa a 8-a , nu mai exista competitie intre ei legat de studii si invatatura, ci la cum sa fii mai rau si mai „zbengos : decat ceilalti si daca unul indrazneste sa te concureze se loveste de un perete ce se ridica la secunda de jos.
    Nu mai exista bucuria dinte colegi la admitere, acea unitate , acea bucurie a unuia pentru celalalt, ci o mare invidie , priviri pline de ura ce te lasa masca ca si parinte….
    Din nefericire , acesti copii , acesti „ingeri fara aripi: sunt creatia noastra, a parintilor.Ei sunt nevinovati si dezvolta in ei aceste „creatii” ca si cum ar fi normale,
    Sper sa fi fost inteleasa, inca am cafeaua in cana si coerenta este inca la baie ….asteapta sa se raceasca apa de pe conducta!

    Apreciază

    • Am înţeles perfect…
      Eu nu pot decât să constat. Nu am copii, poate aşa aş fi înţeles şi mai bine fenomenul. Nu ştiu… cum să îi creştem frumos şi apoi să îi „aruncăm” în lume fără un dram de pragmatism? Ar răzbi aşa?
      În cazul ei cred că sunt doar gânduri, doar întrebări, sper să nu fie vorba de experienţe negative care să o fi condus la această postare. La vârsta lor lasă urme orice „lovitură” din asta.
      O zi minunată şi mulţumesc mult, mult pentru comentariu!

      Apreciază

  3. fosile zice:

    Saru’mina!
    Desi am citit ,zilele astea, ca nu-ti plac linkurile cu trimiteri spre, am sa pun unul ca sa vezi cam ce faceam eu la acea virsta:http://fosile.wordpress.com/2012/11/30/marcela/
    In ce o priveste pe fetita,…nu zic nimic.Sa mai citesc, sa mai vad cum se manifesta si-apoi…

    Apreciază

    • Nu, nuuu, nu despre linkurile astea vorbeam. Au început să nu îmi placă linkurile puse în fiecare zi, cu sau fără rost…
      Astfel de linkuri aş vrea să primesc de câteva ori pe zi 🙂
      Mulţumeeeesc! Am citit cu mare drag, m-a scos din rutina zilnică. Încă o dată mulţumesc!
      O zi frumoasă!!!

      Apreciază

  4. Îți mulțumesc mult pentru trimiterea la blogul Alexandrei, unde m-a impresionat și pe mine articolul vizat mai sus. I-aș fi spus exact ce i-ai transmis și tu, așa că n-am lăsat decât un like mare, cu speranța că voi mai citi ce va scrie în viitor.
    Cât despre mine, la 12 ani mă luptam la propriu pentru supraviețuire, într-un internat dur, cu băieți la fel de duri.

    Apreciază

  5. Ana zice:

    Bag de seama ca te-ai pus pe linkuit bloage , huh? 😛 Ca sa-mi faci mie in ciuda , da? 😉 😀 [glumesc , sa ne intelegem]
    Am vaz’t ce scrise copila…dar ma abtin sa ii raspund ca , spre deosebire de tine , io chiar sunt scorpie batrana si nasoala si rea….asa ca las copila sa descopere singurea care e treaba…Pe al doilea link nu am avut rabdare sa citesc…in ultima vreme sunt foarte agitata si nervoasa si nu mai am timp si rabdare…sunt negativista si orice incerc sa fac sa ies din starea asta , nu tine vrajeala…asa ca ma feresc ca dracu’ de tamaie sa fac comentarii acolo unde nu sunt stiuta si bine primita…
    Cat despre ce faceam io la 12 ani…sa mor de-mi mai amintesc ca lumea….in primul rand jucam fotbal , handbal , ma bateam,cu baietii , in curtea scolii care era in fata blocului , plecam de acasa dimineata , la plaja si mai veneam seara , de o disperam pe maica-mea si uram ,din tot sufletul , scoala , pe care-speram eu- sa o darame o bomba ca aia de la Hiroshima. Aaaa , si-l admiram pe profu’ de sport care arata bestial la cei peste 40 de ani ai lui….Si cel mai important lucru pe care il visam si doream cu durere si pana la lacrimi , era sa cresc mai repede mare , sa termin scoala si sa scap de ea si sa am bani sa calatoresc pe tot globul.
    Sa ai zi grozava! 😀

    Apreciază

    • Da de ce atâţia nervi, Ana dragă? Uff, lasă, mai e puţin şi …relaxareeee! 😉

      Aha, activităţi specifice vârstei, aş spune. În afară de bătaie cam pe acolo eram şi eu la anii ăia.
      Şi ia spune, acum că ai crescut, e bine? Dacă te-ai putea întoarce la anii ăia ai mai vrea aşa de mult să te faci mare? 😀

      Zi faină şi ţie!

      Apreciază

  6. Irina zice:

    Dacă stau acum să mă gândesc, eu eram prea copil la 12 ani. Singura întrebare existențială care mă bântuia era dacă va fi sfârșitul lumii în anul 2000, așa cum ne tot speriau copiii mai mari. Și dacă la Judecata de Apoi toate gândurile mele secrete vor fi făcute publice așa, pe un ecran uriaș 😆 . În rest, citeam Mark Twain și Jules Verne și multe alte cărți în același stil. Mă mai întrebam uneori de ce se căsătoresc oamenii, că eu nu vedeam niciun rost al acestei legături 😆 . Cercetam de zor cum apar copiii (da, de necrezut pentru cei de azi, dar la vârsta aceea nu cunoșteam mecanismul exact, aflasem eu ceva-ceva, dar mi se parea extrem de barbar și încă mai aveam îndoieli). În rest, îmi era frică de întuneric și de fantome. Adormeam cu greu în fiecare seară, învelită până peste cap chiar și în toiul verii. Nu mă preocupau banii, fardurile, hainele (mă îmbrăcam cu ce îmi luau ai mei, nici nu îmi aduc aminte să fi avut preferințe, acum îmi dau seama că eram de-a dreptul ridicolă uneori), bolile, dușmanii sau alte probleme rezervate adulților 😆 .
    Am rezerve cu privire la articolul Alexandrei, mă îndoiesc că e în întregime creația unui copil de 12 ani, dar poate copiii din ziua de azi se maturizeaza mai devreme 😉 .

    Apreciază

    • Hahahaha, delicios comentariul tău, Irina!
      Hă? Pe asta cu ecranul de unde o aveai, ce te-a făcut să crezi asta? 😀 Acu’.. să fiu sinceră asta cu copiii, prea clară nici nu e… 😀 😀
      Trec repede peste până nu seziează cineva. Ia spune, acum ai înţeles treaba cu căsătoria sau tot fără rost îţi pare?
      Sincer, sincer… şi eu am avut îndoieli. Totuşi, înclin să cred că da. Şi dacă nu… nu e o problemă, pe parcurs, sigur va ajunge să aibă stilul ei.
      Mulţumesc! Am râs mult!! 😉 😉

      Apreciază

      • Irina zice:

        Prietena mea cea mai bună era adventistă de ziua a șaptea și îmi împuiase capul cu tot felul de povești referitoare la sfârșitul lumii. Numai că ea îl aștepta plină de speranță și încredere, eu plină de groază, nu voiam să mor tânără și, mai ales, nu voiam să îmi fie făcute publice gândurile, cum îmi tot spunea ea. Altfel decât pe un ecran nu prea vedeam cum, un fel de retrospectivă, așa, la care să privească toți 😆 .
        Căsătoria și acum cam tot fără rost îmi pare, adică are doar rost social și financiar, după mine. E un contract cu semnături ca multe altele, cu obligațiile de rigoare, oarecum o formă de limitare a libertății individuale, un fel de compromis. Dar familia e celula de bază a societății, așa că mă abțin 😆 .

        Apreciază

        • Nu judec, nu condamn, nu vorbesc de rău, spun doar o chestie reală. Pe la mine prin oraş, pe vremea aia, cei ca prietena ta s-au apucat să îşi facă vile pe motiv că la sf. lumii toţi vor muri, mai puţin ei. Şi să fie spaţiu, să aibă camere fără număr 😉 aşa că, în mare, mă cam gândesc câte îţi spunea.
          Nu îmi iese din cap faza cu ecranul, drăguţa de tine. Şi vezi, acum le facem noi publice pe blog 😀 😀
          Da, daaa…. celula e celulă, nu o compromitem noi 😀
          Te pup!

          Apreciază

    • Te asigur ca este 100 % creatia mea . Stiu , multi oameni au indoieli , si stiu ca nu le pot schimba conceptiile . Pana la urma cine crede , crede . Nu iti face griji , nu ma supar esti libera sa crezi ce vrei . Eu decat am zis ….

      Apreciază

  7. papagigli zice:

    Spre surprinderea generala, voi spune ca pentru tema propusa de post, as avea un link 😆
    Pai ce sa va fac? Sa copy-paste tot postul? Nu se face, asa ca, obtinind aprobarea patroanei, imi permit sa bag link-ul pe care nimeni n-are obligatia sa-l acceseze, numai daca doreste sa stie cu ce ma mai indeletniceam si eu la virsta aceea, „atit de frageda”. A propos, cred ca tot cam pe atunci scosese si Mondialul bucata cu acelasi nume 😆
    http://v2valmont.wordpress.com/2010/01/25/mozol-wartburg-style/

    Apreciază

    • Nuuu îmi vine să creeed. Cum de ai un link în sfârșit? 😛 😛 😀
      Așa, mai spune de patroană că sună bine.
      Buuun. Acum că ne-am înțeles, data viitoare nu mai cereți voie. Puneți linkul și gata. Bun așe?

      Apreciază

  8. Potecuțo, mulțumesc pentru „promovare”, aștept nerăbdătoare povești, dar văd că nimeni nu trimite. 😦
    Poate, poate.. zilele astea apare ceva !

    Apreciază

  9. raluca zice:

    La 12 ani inca ma jucam cu papusile. La 12 ani imi doream sa ma fac mare ca sa am banii mei, familia mea, copiii mei. ACUM IMI doresc sa am 12 ani:)

    Apreciază

  10. dagatha zice:

    La 12 ani? Mamăăă…de departe e asta! Purtam ciorapi din ăia albi de bumbac și făceam hăinuțe pentru păpuși din orice îmi pica în mână!
    Am citit despre Alexandra, cred că la Adelina. Și am amintit și eu de Sara, care m-a impreionat mult.
    Cum ziceam și la Adelina pe blog, micuța Alexandra ar avea nevoie de o îndrumare. Tocmai pentru a scăpa de…„micile (și nevinovatele) scăpări” 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s