Astăzi e ziua ta, zi frumoasă ca tine? Și uitarea-i omenească…

Eu propun ca în codul genetic să se introducă o chestie, un cip, o ceva care să se activeze când omul, nu-i așa?, ”adaugă un trandafir la buchetul vieții”. Adică, vorba aia, poți identifica un răcit de la o poștă, fie el străin sau rudă apropiată. Pe omul beat, la fel. Ce viață ușoară am avea dacă, de exemplu, codul ăla ar face ca de ziua lui, omului să îi fie vârful nasului roșu aprins. Sau ”baby blue” ca să eliminăm confuzia cu răciții sau prietenii lui Bachus. Vezi omulețul cu nasul bleu, hop cu urarea, te-ai scos.
Eu am o problemă cu zilele de naștere. Una destul de mare. Știu foarte puține și alea pentru că mi-am impus să le țin minte și am făcut eforturi să le sechestrez în mintea mea ca să nu se strecoare printre zăbrele. Și mai sunt câteva, și mai puține, pe care le știu pentru că am făcut analogii. În cazul multora, ce-a stricat alzheimerul, a reparat Zuckerberg dar eu nici de aia nu mă pot bucura că, așa cum am mai spus, e ca și când nu aș avea Facebook. Adică am dar nu mai pot intra de praf și insescte apărute în lunga perioadă în care nu am deschis ușa acolo. Cine are, e fericit.

Te trage el de mânuță și numai că nu te prinde de nas ”alooo, alooo, tu ai de gând să îi spui nevestei ”la mulți ani azi?” Ești liniștit, prietenii se simt importanți (toți cei 4785) că nu uiți niciodată de ziua lor.
Dar noi? Noi, ăstia fără activitate pe pereții rețelelor de socializare, ce facem? Și când uiți, uiți, asta e. Dar când și uiți și ……..

Era vară și cald. Și mie îmi era lene. M-a sunat o amică, virgulă, virgulă, nu știu cum altfel să scap de coprocultură, care era cu soțul ei care și el îmi e amic. Să mă scoată la o terasă. Și m-am dus. La masa lor, o tipă. La un moment dat amicul dispare, vine însoțit de un tip și o tipă. A vorbit el de două ori de la telefon, a mulțumit de fiecare dată dar eu îmi sorbeam sucul fără nicio apăsare. Discutăm, râdem, discutăm. Când eram gata să plec acasă, eram deja în picioare, îmi luam ”bye-bye” și mă îndepărtam de masa lor cu batista fluturând în vânt, a apărut o tipă zgomotoasă care s-a dus țintă la soțul amicei, amicul meu, pupături, urări, plăsuță de cadou 😳 😳 Am fugit mâncând pământul….. Cam nasol!

Sau când nu uiți dar….

Am un…. amic deși e cam mult spus. Nu ne sunăm. Ne trimitem mesaje de două ori pe an, la zile de naștere și poate de Crăciun. Acum câțiva anișori, scriu mesaj, șterg, iar scriu, nimic nu suna bine. Ori era prea ”elevat”, ori prea din topor. Hai, mai bine sun și scap. Și sun. Răspunde, pare surprins, mulțumește frumos și spune că sunt prima care îi urează. 😯 Prima, cum să fiu prima? Nu vreau să fiu prima, nu e cazul să fiu prima, îmi strigă o bucățică activă din creier, singura funcțională, de altfel. Mă uit la ceas : 16 și ceva. Ceva se întâmplă, mi-am zis dar tot nu m-am prins ce. Până la urmă l-am întrebat dacă chefuiește și a spus ”sigur că da. Dar peste două zile” 🙄  De vis!

Sau când uiți dar Providența lucrează pentru tine….

Sun o prietenă din copilărie. Acum nu mai suntem așa apropiate dar suntem ok, vorbim de câteva ori pe an și ne povestim ce am făcut în timpul în care nu am vorbit. Cred că într-o viață anterioară știam clar când e ziua ei, altfel nu îmi explic ce mi-a venit să o sun fix în ziua aia. Răspunde veselă tare, eu nu tu urare, nu tu făcut cinste, nimic. Vorbim… vorbe dar era clar că sunasem cu intenție (clar doar în mintea ei că la mine bătea vântul). După 15 minute, când să ne luăm la revedere, îmi spune că îmi mulțumește din suflet că nu am uitat de ziua ei și abia așteaptă să ne vedem. 😉

Să mergeți liniștiti într-o vizită normală, în genul ”sunt în zonă, urc la o cafea” și să găsiți lume în jurul tortului, ați pățit? 😀  Eu nu (încă) dar mi-a fost povestit.

La voi cum e?