Despre primele iubiri

E prima dată, cred, când simt nevoia să spun de unde mi-a venit ideea postării. Aşa că spun : am văzut un titlu printre alte ştiri despre reacţia unei fetiţe după ce a fost sărutată de partenerul ei de dans. Am intrat, am citit, am zâmbit, mi-am amintit şi am început să scriu. Ce-a făcut fata? Păi a luat-o la fugă.
Ce am făcut eu? Dacă aveţi chef să mă ascultaţi, vă povestesc. Nu vă spun încă ce am făcut eu la primul sărut că până acolo, hăhăăă, am iubit „platonic” de mi-a ieşit pe ochi 😀
Se numea Nicuşor şi eram colegi de grupă la grădiniţă. Dovezile noastre de dragoste constau exclusiv în schimbul zilnic de pacheţele.

Eu păpam ce îi punea mămica lui, el ce îmi punea mămica mea. Untul ăla bun de pe vremuri sau pateul cu ardei, întreţineau vie iubirea de care numai noi doi ştiam.
Eu îi mai arătam cât de mult îl iubesc la jocul liniştii sau cum se numeşte. Putea Nicuşor să ţipe cât îl ţineau plămânii că mie tot el îmi prea cel mai cuminte copil din toată grupa şi numai pe el în chemam în faţă. Destinul ne-a despărţit drumurile pentru că am mers la şcoli diferite. L-am revăzut pe Nicuşor în clasa a IX-a, eram în aceeaşi clasă. Era drăguţel şi eu am fost mândră că de mică aveam gusturi Într-o pauză am discutat despre noi cei de atunci şi ne-am amuzat. În altă pauză, Nicuşor i-a spus colegei mele de bancă faptul că e îndrăgostit de ea. În ziua aia am mers cu pacheţelul înapoi acasă.
După grădiniţă cred că am mai avut eu iubiri din astea de o zi, maxim două dar nu îmi amintesc. Ştiu sigur că prin clasa a V-a un coleg îmi părea mai drăguţ decât ceilalţi dar nu mai ştiu cine şi ce.
Şi a venit clasa a VII-a şi m-a lovit Cupidonu’ direct în moalele capului : Daniel. Era cu un an mai mare şi eram sigură că e cel mai frumos din şcoala aceasta, ca să parafrazez poetul. Îl căutam în pauze, îmi făceam drum prin faţa clasei lui, caitele mele, mărturie vie, spun ce mare dragoste secretă am avut eu pentru el. Peste tot aveam scris „I Dani” Spun secretă pentru că, evident, el habar nu avea nici că îl iubesc, nici că exist. Dar… unde ar mai fi fost farmecul dacă nu ar fi fost aşa, nu? Şi a venit momentul în care Dani a plecat din şcoală pentru că a intrat la liceu, n-ar mai fi intrat, spuneam eu atunci. Trist a fost începutul de an ştiind că el nu mai ţopăie prin curtea şcolii, amare erau pauzele… Băncuţa mea ştie, o pictam cu iniţialele lui şi simţeam că mă topesc.
Într-o zi, părinţii mei au spus că merg în vizită la nişte prieteni, să merg şi eu că prietenii în cauză nu m-au văzut de mulţi ani, etc, ştiţi discursul. Am întrebat dacă au copii. Au doi, m-au asigurat ai mei. Bun aşa, am cu cine povesti, m-am gândit eu. Mă rugam, în gând, să nu fie din ăia mici-mici. Am intrat, ciupituri în obraji, pupături, scuze că „vai, ce rău îmi pare că nu-s acasă copiii mei dar băiatul trebuie să vină”. Nasol, mi-am zis. Am fost lăsată în camera „copiilor”, să fac ce vreau. Am intrat şi… Ia să văd dacă ghiciţi cine îmi zâmbea dintr-o poză de pe perete? Aud? În camera cui tocmai intrasem?? Exact : Daniel. Incantaţii, mulţumiri, slăvi! Curată cameră, ordonat băiat, am spus. Şi m-am pus pe aşteptat cu inima-n gât. Am repetat în gând sute de replici, nimic nu era bine. Dacă părinţii noştri sunt prieteni, musai să fim şi noi, credeam eu. Dar am o scuză, pe atunci nu studiasem încă logica. Şi am aşteptat şi fiecare clipă îmi părea un secol şi fiecare adiere îmi curenta sufletul. Şi eu aşteptam, şi timpul se scurgea şi „Dani nu mai vine” şi n-a venit. Şi am plecat cu inima frântă.
L-am mai purtat în suflet câteva luni pline de suspin până în prima zi din clasa a IX-a când l-am revăzut în curtea liceului. Am avut senzaţia că îi crescuseră urechile mult prea mari şi nasul mult prea lung şi nu înţelegeam ce a putut să îmi placă mie la el şi în ziua aia s-a terminat toată povestea, după aproape doi ani de „ofuleţ” şi vai de mine….

End of story.
Ce a urmat după… într-o altă postare 😉
La voi cum au fost primele iubiri nevinovate?