Ce îţi spui când vorbeşti cu tine?

Am scrijelit pe-o scoarţă de visare…

Dacă acum te opreşte un străin pe stradă şi îţi şopteşte numele meu, ce simţi? Ce îi spui? Care e primul lucru la care te gândeşti? Te îndepărtezi, te scuturi ca şi cum ai vrea să alungi un roi de viespi sau un fir de praf care te incomodează? Îi strigi omului că e nebun sau zâmbeşti şi îl laşi să citească răspunsul într-o sclipire care îţi săgetează privirea? La ce te gândeşti când vântul îţi adie despre mine? Dar dacă te întreabă despre tine, ce i-ai spune? Ce eşti tu, cine eşti, cum eşti? Ce simţi tu?
Dacă te roagă acum un pictor să alegi dintre toate culorile una care să spună despre mine, fără ce culoare ar rămâne pânza lui? În ce culoare mă desenează gândurile tale? Există nuanţe în care îţi înmoi penelul când te joci de-a neuitarea? Sau e doar un alb nesfârşit, fără urme, fără început, fără aşteptări?
Dacă mergând pe cărări de unul singur, fredonezi gânduri cu mine, ce melodie se aude? Se murmură  acorduri line sau e doar un zgomot surd care zgârâie nemilos?
Dar dacă te-aş întreba eu despre mine? Mie ce mi-ai spune? Ce cuvinte ai folosi mai întâi? Resemnare? Mirare? Bucurie? Regret? Vis? Pe care l-ai alege?
Şi dacă… dacă te-ai întreba tu pe tine despre mine şi n-ar mai fi nimeni în jur? Dacă n-ar trebui să îţi alegi cuvintele, n-ai putea să minţi, n-ai putea evita un răspuns, tu, ţie… ce ţi-ai spune?
Şi printre toate câte le vei spune, vei pune, ici-colo, şi… puncte-puncte din care să clădesc adăpost pentru bătăi de inimi?

Dar ţie? Ce îţi spui, la ceas de seară despre tine? Cum eşti, ce-ai mai făcut, ce-ai mai visat, ce-ai mai plâns…?

Nu luaţi chiar totul „cum se aude”. Altfel, ne întoarcem la „unde dai şi unde crapă…” 😀