Unde dai şi unde crapă. Când textele sunt disecate…

Nu-i deloc uşor să îi faci faţă lumii atunci când eşti mai sensibil şi ai o înclinaţie spre a vedea lucrurile puţin altfel, când la un tablou, de exemplu, vezi şi altceva în afară de rama cu foiţă de aur. Când spun „lume”, mă refer la cei care sunt atât de prinşi în … „real”, încât nu mai pot vedea decât înainte şi în alb şi negru, fără nuanţe, fără paşi în afara conturului care le delimitează universul. E frumos să îţi duci sensibilitatea pe braţe, nimic de zis. Dar dacă asta te îndeamnă să faci lucruri prin care ceilalţi îţi pot pătrunde în suflet şi printre ei sunt şi cei de care am vorbit mai sus, ai cam dat de ăl cu coarne. Dacă din sufletul tău ies simţiri sub formă de cuvânt scris, de exemplu, trebuie să ai mare grijă cum le aşezi în pagină pentru că, în caz contrar, rişti să ajungi la panoul ruşinii din scara blocului, a fabricii, a oraşului, etc.

Indiferent dacă e vorba de ceea ce simţi sau e pură imaginaţie şi trăieşti prin acea poveste, dacă e vorba de un „x” căruia vrei să îi transmiţi ceva sau de un simplu personaj creat de mintea ta, e musai să faci precizări de rigoare dacă vrei linişte şi armonie.
Ai scris un text de care îţi e drag şi îl postezi pe Facebook, pe blog, pe un oarecare site sau îl publici în revista „Excavatorul”. E despre dragoste. Nu contează dacă iubeşti în taină sau nu, tu oricum vezi iubirea într-o lumină specială, o simţi la altă intensitate, vibrezi în altă gamă. Ai putea scrie romane despre asta, ai putea inventa personaje cărora să le împrumuţi suflarea ta. Pur şi simplu, te inspiră o frunză căzută pe geamul tău şi te apuci de scris.
Publici, bei cafeaua şi pleci la muncă. În lift te întâlneşti cu vecina de la 3 care te priveşte mai insistent decât de obicei şi cu subînţeles. Insistă să ştie cum ai dormit, dacă ai dormit şi de ce zâmbeşti aşa larg. Nu o răbdă inima şi spune direct pentru că vede că nu merge cu descusutul. Ce să meargă când tu habar n-ai ce vrea ea să afle?
„Auzi, fată? Şi spune, cum e cu vecinul de la 5?” Se vede şocul de pe faţa ta dar ea crede că ai făcut cursuri de actorie, de mai mult timp te bănuieşte de asta dar nu a avut curaj să întrebe. Nu mai vrea să piardă timp şi vine cu explicaţii . ” Hai, fată, că ştiu eu, am citit ce ai scris.” Pentru o secundă îţi îngheaţă sufletul la gândul că ai scris sub influenţa unor substanţe necunoscute dar te linişteşti repede ştiind că nu aveai cum să ajungi la ele. Întrebi la ce se referă dar o enervează întrebarea. „Hai, lasă, nu mai spune că nu înţelegi. Textul ăla cu teii, ştiu eu că e despre vecinu’ nostru.” Îţi aminteşti  două, trei fraze din text dar nu găseşti nimic în comun aşa că insişti şi ceri explicaţii. „Păi, ai scris ceva de ochii verzi, nu mai ştiu”.  Îi spui părticica în care apare verdele deşi nu eşti convinsă că la aia se referă „privirea ta, iubite, îmi înmugureşte sufletul, renasc în verde crud, asemeni naturii în primăvară. Iar atingerea… atingerea ta îmi învăluie simţirea în parfum de flori de tei.” Cu zâmbet triumfător pe chip, exclamă „asta-i, aşa-i, cum am zis. E despre vecinul. Ia spune, de când eşti cu el?” Acum chiar eşti stupefiată dar nu ai timp de întrebări că îţi taie ea craca „vecinul are ochii verzi, ai spus de privire verde. Şi săptămâna trecută a intrat în bloc cu o pungă cu tei. Deci e clar. Spune, a fost la tine noaptea trecută?”. Invoci toţi sfinţişorii despre care ţi-a povestit bunica, nu eşti sigură dacă e de râs sau de plâns dar decizi că nu e cazul să îi explici că e sezonul teilor, că oamenii adună flori pentru ceai, că habar nu ai ce culoare au ochii vecinului şi că tu nu despre asta ai scris. O laşi să creadă ce vrea dar subliniezi, totuşi, cu un zâmbet sadic că nu ai dormit deloc noaptea trecută, apoi pleci lăsând-o să fiarbă la foc mic.

Nu trece mult timp şi sună telefonul. Nu apuci să răspunzi bine că te trezeşti încolţită de vorbe grele „auzi, tu %¤&*#%&… tu ce ai cu bărbatul meu? Ce, s-au terminat bărbaţii pe lume, chiar nu îţi e ruşine?” Înţepeneşti. După alte şi alte urlete, profiţi de pauza de respiraţie şi o întrebi dacă e nevasta vecinului. Nu e. O întrebi dacă soţul ei are ochii verzi. Nu îi are. Adică îi are dar nu sunt verzi. Şi atunci ce are cu tine? Eheeii, are. Are, normal că are că ai scris despre el. Cum nu e despre el, mai faci şi pe proasta. Ia citeşte paragraful numărul 5. Îl citeşti cu un nod în gât „lasă-mă, iubite, să mă pierd în imensitatea îmbrăţişării tale cu nuanţe împrumutate din albastrul cerului senin, nesfârşită ca marea de care îmi e atât de dor. Să trosnească lemne-n foc, iubitul meu, şi noi să ne sorbim iubirea…”.
Şi iar începe să urle, printre sughiţuri „lângă soba făcută cu sudoarea frunţii lu’ bunicu’, nenorocito!”. Huoo, până aici! Îi explici că „să trosnească lemne-n foc” nu e despre soba lu’ bunicu’ ei dar nu ai cum să o linişteşti. Mai încerci o dată şi îi spui că, dacă tot nu poate vedea dincolo de aparenţe, dacă nu ştie să citească printre rânduri, dacă crede că metafora se mănâncă lângă brânză şi ceapă, nu e vina ta. Şi că, dacă tot crede că ai scris cu „direcţie”, sunt multe case cu sobe în lumea asta.
Nţ! Mare greşeală! Te întreabă ce culoare are marea. De la şcoală ai auzit că ar fi albastră. „Păi da! Îmbrăţişări ca marea, adică albastre. Te-a îmbrăţişat îmbrăcat în pijamaua aia flauşată cumpărată de mămica, *&@# ce eşti” Îi spui că nu i-ai pipăit văzut niciodată pijamaua lui Gigel al ei dar nu ai cu cine vorbi. Şi atunci decizi să îi dai o lecţie de literatură şi îi spui că nu puteai scrie „lasă, iubite, caloriferul pe putere maximă şi noi să ne sorbim iubirea” că se ducea naibii toată poezia textului. Închizi telefonul şi o laşi să rumege…

Cu inima ţăndări dar cu zâmbetul pe buze, te gândeşti că ar fi bine să începi texte cu reţete de cozonaci şi să laşi astea dictate de suflet. „Dacă vreţi să fie mai pufos, adăugaţi 100 de grame de…” Nu, nu e bine. Cine ştie cine are acasă un pufulete de bărbat sau cunoaşte o pufoşenie de vecin şi te acuză de legături ascunse. Nu! Tot mai bine ca până acum. Dar vei schimba tactica şi vei începe cu „iubitul meu cu ochii mov…” Să vedem cine va mai comenta. Măcar „iubitul” de s-ar recunoaşte….