La taifas cu sufletul

3„Auzi, suflete? Tu cum iubeşti când iubeşti?”, l-am întrebat în timp ce se juca ascunzând dorinţe în baloane de săpun. Preţ de o risipire, am crezut că nu m-a auzit deşi a tresărit, i-am văzut zvâcnirea. Şi-a sprijinit apoi fruntea pe marginea unui suspin şi a început să şoptească :
„Iubesc… cromatic. Rătăcesc între roşul aprins al dorinţelor şi albastrul care alină doruri. Mă pierd în galbenul care ascunde simţiri abia încolţite şi îmi las visele să poposească-n verdele dătător de viaţă. Iubesc în alb şi învelesc neîmpliniri în negru. Iubesc în mai multe nuanţe dar iubesc pur. Cu o singură excepţie : nu pot iubi în gri, mă sperie asta.
Iubesc… matematic. Îmi agăţ surâsul de fracţii, îmbrăţişările le aşez în ecuaţii şi întotdeauna pun semnul „plus” între speranţe. Iubesc şi în scăderi pentru că tot ce scad pentru a da iubirii, îmi aduce în prag infinit mai mult. E un paradox, matematica nu prea acceptă asta dar e q.e.d. Iubesc în reguli de trei simple şi în teoreme complicate. Cu o excepţie : nu pun niciodată semnul egal, nu e admis în iubire. Întotdeauna există un „mai mult de atât”.
Iubesc… geografic. Pe harta fiinţei mele, de la Est la Vest şi de la Nord la Sud, în diverse forme de relief, sunt presărate taine ce-şi aşteaptă nopţile în care să se facă auzite.  Se nasc izvoare de dor, lanţuri muntoase în vârful cărora aşez adieri de gând, câmpuri cu flori de început de zbor. Cu o singură excepţie : nu există văi, căderea în gol nu e parte din iubire.
Iubesc… gramatical. În sufixe şi prefixe, în verbe şi adjective mă transform ca să pot descrie simţirile. Între virgule şi semne de exclamare aşez visul de doi şi printre semne de întrebare mă odihnesc când drumul mi-e anevoios. Cu o singură excepţie : nu pun niciodată punct, nu îl ştiu folosi. Ce rost ar avea punctul în iubire?
Iubesc… în toate formele, atemporal, muzical şi spaţial. Cu o excepţie : niciodată din punctul A spre punctul B. Nu există limite în iubire, îngrădirile o ucid lent.”

M-a privit în ochi şi m-a întrebat cum iubesc eu.
Eu? Eu… eu nu ştiu să iubesc decât într-un singur fel : până la capăt. Fără excepţie.
Şi nu ştiu dacă e suficient…

Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

34 de răspunsuri la La taifas cu sufletul

  1. Văd că sunt primul la startul comentariilor de azi și nu voi fi influențat de alte păreri. Așadar, consider că nu degeaba ai tu un dialog prelungit cu sufletul. Se întâmplă ceva cu inimioara ta și nu-i o boală care se poate trata cu pirule! Dacă ai nevoie de sfaturile unui om trecut prin ciur și sită, eu îți stau la dispoziție. 😉

    Apreciază

  2. Eu le iubesc mereu pe toate fetele, moderat. Ca să nu fiu dezamăgit. 🙂

    Apreciază

  3. OrhiKamyDeea zice:

    Am avut si eu discutia aceasta cu sufletul meu si am ajuns la concluzia ca iubesc in toate culorile pamantului si ale cerului. Sunt guri care spun ca, amestecand aceste culori intre ele, se obtine puritatea. Asa ca … eu iubesc 🙂
    La fel de bine pot sa iti spun ca iubesc pana la nebunie si dincolo de ea; la fel cum iubesc pana in mijlocul linistii.
    Iubesc in versuri si in proza de-o potriva; ii iubesc cuvintele scrise si soptite si le simt sculptate in pielea mea…
    Mai vrei?

    Apreciat de 1 persoană

  4. july zice:

    Eu sunt ca focul . Ard atat timp cat are combustibil . :)))
    Foc de paie, de lemn, de benzina sau focul simtit cand te arzi cu gheata . 😀

    Apreciază

  5. rocsy neagu zice:

    Frumos dialog 🙂 Eu iubesc cu fiecare celulă de-a mea, până în punctul în care nu mai simt că-mi aparțin mie, ci acelei iubiri care mă înrobește. Iubesc cu vise și speranțe, dincolo de toate granițele existente, de timp și spațiu și îmi creez iluzia imortalității. Nu iubesc niciodată rațional, impus sau condiționat. Iubesc până când acest sentiment mă paralizează, mă aruncă într-un dramatism absolut, până când acea senzație de presiune interioară mă copleșește. Iubesc fără reguli și interdicții, până la moarte și dincolo de ea…

    Apreciază

  6. Ooo, scumpo! Ti-am spus eu că gramatica e utila!
    Ce frumos iubesti! 🙂

    Apreciază

  7. Irina zice:

    Eu iubesc mereu cât pentru doi, cu patimă, nebunește, dincolo de orice instinct de conservare 🙂 . Ca aici:
    http://dealeirinei.wordpress.com/2014/07/22/radiografia-unei-iubiri/

    Apreciat de 1 persoană

  8. Se pare ca eu sunt atipica. Iubesc anarhic, irational, imi da cu virgula, imi amesteca toate cilorile si imi toceste toate cuvintele; de-asta tac…

    Apreciază

  9. papagigli zice:

    Eu n-am dialogat niciodata cu sufletul, metaforic vorbind. Dar nu neg ca am avut citeva schimburi de replici cu mine insumi, care de fapt pot fi considerate monologuri, intrucit „eu centram, eu dadeam cu capul”. 😆
    La intrebarea, „cum iubesc?”, nu cred ca se poate raspunde decit prin „iubesc iubind”, intrucit iubirea, prin definitie, e un sentiment rebel, involuntar si incontrolabil. Atunci cind e gindit (premeditat) si poate fi controlat, nu se poate numi iubire, ci doar o falsa impresie. Nici macar senzatie 😉
    Asa ca raspunsul meu e: iubesc, iubind

    Apreciază

    • Nici nu am intenţionat să vă întreb asta. Ai văzut că în text nu am dresat întrebarea asta. Comentariul lui Petru m-a făcut să vă întreb. Am fost puţin egoistă dar nu spun de ce 😛
      Ahh, dar ce frumos ai spus… iubesc iubind…. Superb!
      Mulţumesc!

      Apreciază

  10. Ana zice:

    Potecuta draga , io ma bag la cromatic….cred ca ma definesc culorile si muzica…dar ma stiu si atemporala…[azi e vineri?]
    Zile frumoase!

    Apreciază

  11. Cosmisian zice:

    „Când te-am întâlnit, nu erai deloc aprinsă, iar eu eram o creangă fără frunze. Eram dezamăgit de ce înseamnă om. Comunicare, bucurie derivată dintr-o relaţie şi dorinţă de regăsire – stări necunoscute mie, atât de departe eram de sufletul meu.
    Când te-am cunoscut şi am început să vorbim, am reînvăţat să cunosc om. Tu m-ai refăcut, mi-ai redat speranţă şi bucuria de a iubi corect. Doar tu mi-ai spus că mă iubeşti, când dragostea ta era a mea, sufletul tău era al meu, când ce simţeam amândoi în adâncul nostru şi-a găsit perechea. Când te-am cunoscut, am învăţat iar să iubesc! Aş spune că îţi datorez iubirea! Fericirea e de multe feluri, însă acea fericire interioară, acea fericire ce se naşte când iubeşti şi eşti iubit, se numeşte NOI. Numele noastre sunt doar etichete sociale, esenţa noastră este specială, iar eu o numesc NOI. Îmi amintesc când îmi vorbeai de esenţă, tu mai ţii minte? Pari a fi uitat că mă iubeai aşa… Acea esenţă, nu doar că ai intuit-o şi cunoscut-o! Tu ai alterat-o.
    Am auzit de o domnişoară parfumieră, care a descoperit o reţetă specială pentru crearea parfumului ei favorit. Am crezut că a cules din lume ingrediente, însă nu de aici i-a ieşit parfumul. Ea s-a distilat zile şi nopţi, simţiri şi rouă, anticipare şi deschidere, esenţă de ea, esenţa de păpădie… a amestecat-o cu mine şi m-a cucerit mai apoi. Îi aparţin şi mă simt liber în prezenţa ei.
    Stau uneori şi îmi caut în memorie vocea ta… e oarecum îndepărtată, însă o simt. Când te regăsesc, te privesc cu drag şi te strâng în braţe. Tu eşti bucuria mea. Cât timp vom putea gusta din ea, te voi sorbi complet; când viaţa ne va lua această minune, te voi reface din toate amintirile mele şi voi deveni un nebun ce poartă în ascuns o iubire ce nu poate fi stinsă. Dacă mă voi închide vreodată în mine, în acel loc unde doar tu ai intrat, se va adeveri că nu mai e neocupat, că e plin de tine, parfumul meu iubit, de bucuria ce am sărutat-o din colţul tău de gură, din buchetul de păpădii din mâna ta…
    Aş vrea să…”
    Iertare pentru lungimea raspunsului meu…

    Apreciază

    • Nu lungimea e problema, chiar mi-a plăcut această descriere a iubirii dar… ăsta e răspunsul sufletului tău pentru tine sau al tău pentru… cine? Mie, cu siguranţă nu îmi este adresat 😉
      Dacă e parte din povestea păpădiei şi încă e pe blogul tău, te rog, nu te feri să pui şi link. Chiar insist…

      Apreciază

      • Cosmisian zice:

        Nu iti e adresata, desi imi pare rau ca suna astfel 🙂 ;))
        E parte dintr-o poveste cu papadii, dar nu pun link aici. Aseara citeam in loc sa scriu, citeam si mi-am amintit de intrebarea pe care i-ai adresat-o dlui Petru pe marginea comentariului sau. Sa o consideram a fi reflexia LUI in absenta EI, cand EA e cea care i-a format iubirea iremediabil de placut, ca, pana si in absenta EI fizica, ei/EI tot se iubesc. Acum, zic eu cu simplitate, cati dintre iubitorii mari ai lumii noastre nu iubesc iubirea cu care i-au imbracat pe iubiti, chiar si cand iubitii se dovedesc a fi diferiti sau nemerituosi? Chiar insist sa imi raspunzi… hihi

        Apreciază

  12. metamorfoza zice:

    Ce frumos ai scris 🙂 am citit si regasit printre rinduri

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s