Pacient fără de boală

Ce spui, doctore, mai e vreo şansă? Ştiu, nu e uşor să îţi priveşti pacientul în ochi şi să te declari neputincios. Dar fă un efort, e tot ce îţi mai cer. Lasă orgoliul şi ridică privirea! Lasă ruşinea şi vorbeşte cu mine! Lasă, doctore, lumea… te va judeca oricum. Pentru lume, orice vei spune, tot în afara regulilor te vei situa. Ce sunt toate aceste reguli, doctore? Ce legi nescrise te împiedică să ieşi din umbra tratatelor în care te afunzi? Ce spun textele alea, doctore? Despre mine îţi spun? Cum se numeşte boala mea? Există leac?
Doctore…. ai jurat! Îţi aminteşti? Nu poţi minţi, au apărut simptomele. Le văd, le inspir, le îndulcesc cu picături de miere dar tot amare sunt. Şi le simt… mai ales le simt! Aşa că nu te poţi preface că nu e nimic. Nu îmi poţi prescrie antibiotic pentru că ştim amândoi adevărul. Luate la şase ore şi nu pe stomacul gol, pastilele alea nu fac decât să îmi confirme un lucru de care suntem amândoi conştienţi. Hai, doctore, curaj! Spune diagnosticul. Rosteşte-l tare şi clar, silabiseşte-l, şoptește-l, fă cum vrei dar spune-l. Sau, mai bine, închide ochii, desenează un gând cu mine şi dă-i nume de boală rară. Apoi, ca şi cum ai vrea să scapi de el, dă-i aripi şi suflă simţiri de neîndoilală peste penele-i firave. Agăţat de un suspin şi suspendat între tăceri, va atinge uşor rama sufletului meu şi voi citi printre rânduri.
Învaţă, doctore, să urci pe ziduri, prinde-te de margini şi aruncă pietricele, aşa cum fac copiii. Apoi ascultă… Dacă nu se aude nimic, înseamnă că nu a atins pământul. Sau a căzut pe covor moale de ne-ndepărtare. Nici gândul tău, ajuns la mine-n prag, nu a făcut zgomot. E prea de necuprins sau prea nepietrificat sufletul care l-a adăpostit? De la tine cum se vede?
Ieşi, doctore, din lumea ta şi spune-mi … tu cum te tratezi? Cum te salvezi?
Pansezi răni, vindeci boli, dai şanse dar despre asta nu ai învăţat sau nu vrei să spui că nu se mai tratează cu nimic? Există mai multe faze sau e una singură, cea letală? Se lucrează, în secret, la un antidot? Unde e laboratorul ăla, doctore?
Doctore, uite cum stă treaba. Hai, ia-ţi mâna de sub bărbie, lasă ochelarii jos şi priveşte-mă atent. Te-ai întrebat vreodată dacă se moare din asta? Eu ştiu sigur că te-ai întrebat şi tot tu ţi-ai răspuns. Ai spus că da, se poate muri din asta.  Că ai simţit şi ai înţeles că se poate. Şi că bătrânii o spun…
Nu, doctore, nu ai înţeles! Nu se moare. Şi ăsta e cel mai crunt. Că nu se poate muri…
O duci aşa… prin anotimpuri, printre trecători, prin nopţi de unul singur şi zile care gonesc fără sens. Nu erupe, muşcă pe dinăuntru. Nu arde la suprafaţă, mistuie în interior.
Pic cu pic, până la final….