Un an pe potecuţe

Anul trecut, pe vremea asta, vă întrebam dacă „aveţi loc pentru un suflet”. De fapt, mă întrebam pe mine dacă mai e loc…
Ştiu că am stat mult pe gânduri dacă să vă bat direct în poartă sau să o las pe a mea deschisă şi, dacă veţi vrea, să veniţi voi la mine. Nu ştiam cum şi ce să fac, nu eram sigură că e bine să vă trag de mânecă spre potecuţele mele. Dar aţi venit. Şi încă în număr mare. Primul comentariu a fost al Adelinei şi nu vă pot descrie cât de mult m-a bucurat pentru că m-a asigurat de „uşă” deschisă şi de faptul că nu e nevoie să „mă prezint”. Mulţumesc, Adelina!
După ce am scris prima postare, a început să mi se facă frică. Ce scriu eu după? Cine mai vrea să vină la mine, ce am eu de oferit celor care îmi trec pragul? Ce ar putea scrie o simplă potecuţă ca să fie înţeleasă, citită, plăcută? Scriam postări şi le ştergeam pentru că aveam senzaţia că sunt prostii înşirate inestetic pe un fond alb. Atunci nu doream decât să pot veni eu la voi, să vă citesc, să putem schimba câteva cuvinte. Nu credeam şi nu speram că voi scrie prea multe pe aici. Dar a venit un comentariu, apoi altul, apoi altele. Şi vă simţeam în fiecare zi tot mai aproape. Şi am ajuns aici…
Dacă încă nu s-a inventat fobia liniilor, îi putem da acum un nume pentru că bolnavul e aici : eu. Nu suport acele linii trase care te obligă să umpli cu ceva spaţiul de sub ele. Nu suport să fac liste pentru Anul Nou sau bilanţuri de final de an. Cândva, poate voi povesti de unde cred eu că mi se trage….
Aşa că nu trag concluzii, nu mă interesează panoul de control. Pentru mine nu contează nici poziţia în topuri, nici numărul de articole scrise până acum. Voi sunteţi importanţi. Faptul că scriu acum această postare, se datorează wordpressului pentru că (Slavă Domnului!) nu mi-a blocat contul şi, cel mai important, vouă. Pentru că dacă nu aţi fi fost lângă mine, m-aş fi aşezat la umbra unui copac şi pe potecuţe s-ar fi aşternut tăcerea.
Şi pentru că nu îmi place să rămân datoare cu explicaţii, trebuie să vă spun că aveam de gând să fac un gest. Unul mărunt, mărunt, poate nesemnificativ dar aşa mi-a venit mie. Sigur, e cale lungă de la a vrea şi a face dar am motive întemeiate. Şi puteţi verifica şi voi. Vă amintiţi că v-am întrebat ceva de un peştisor? Aş fi vrut să fiu eu ăla. Nu sunt bugetară dar, fără să vă spun mai multe, aş fi vrut să vă îndepărtez de la dorinţele alea pe care le şoptim peştişorului de aur. Sănătate, vacanţe exotice, linişte sufletească sau bilete câştigătoare la loto, nu vă pot da deşi aş face-o fără să stau pe gânduri dacă mi-ar sta în putere. Aş fi vrut ca azi, în semn de mulţumire, să vă fac mici cadouri. Aşa… să nu uitaţi de potecuţă când voi fi străbunică şi le voi fura copiilor de pe stradă bomboanele pe băţ. Nu aţi vrut. Ce să vă fac? Ghem, ghem dar dacă nu le nimeresc, Irina? Cerceii ăia pe care eu nu îi ştiu, de unde să îi scot, Mirela? Pe Udrea nu am cum că ar însemna să o răpesc şi nu ajung la… nivelul ei, papagigli. Brăţări cu pietricică sunt de toate formele şi culorile. De unde ştiu ce îţi place, măi Gegelutz? Floarea nu merge trimisă în poştă, Adelina. Dar ţin minte 😉
Aşa că, dragii mei, data viitoare când potecuţa vă întreabă, să îi spuneţi ca la prost. Pardon, ca la şcoală. Nume şi prenume, din ce magazin şi ce culoare 😀
Dacă în anul ăsta v-am supărat cu ceva sau v-am plictisit, vă rog să mă iertaţi! Îmi puteţi spune ce nu vă place că nu e cu supărare.
Vă mulţumesc tuturor pentru că … sunteţi aici. Şi pentru că mă gândesc la mulţi dintre voi ca la prieteni la care ţin mult!