Un leu. Să „mănâncă” gura mea

Nu aş vrea să vă provoc neplăceri cu postarea asta, nu vreau să vă stric seara sau să vă agit fără rost. E doar o întrebare în final pe marginea căreia aş vrea să povestim dacă aveţi chef.
Nu ştiu cum reacţionaţi voi în faţa celor care vă cer pe stradă ba un leu că sunt flămânzi, ba o bucată de pâine, dar eu m-am lecuit pe rând de dat bani. Am auzit tot felul de poveşti, am văzut şi celebrul film dar nu s-a lipit de mine nimic. A trebuit să văd cu ochişorii mei ca să mă conving,  să-mi conving sufletul să nu mai fie aşa de milos şi să se înmoaie în faţa oricărei mâini întinse.
De dat bani adulţilor m-am lăsat de mult timp, nici nu mai ştiu de când şi de ce. Dar mai cedam câteodată când întâlneam o femeie cu copil în braţe care cerea câte ceva. Atunci când una mi-a cerut un leu să cumpere o pâine că „nu a mâncat de ieri” şi eu i-am luat o pâine şi a spus flegmatic „păi şi io mănânc pâine goală?” a fost şi ultima dată când am luat în seamă adulţii cu mâna întinsă.
La copii în schimb, rezist greu. Lor le mai dădeam câte un leu, doi. Până când, imediat după ce i-am dat unuia nişte bănuţi, am văzut după colţ „gaşca” ce-l striga ameninţător. Aveau sticle de bere la picioare şi multe plase din care se vedeau şi pâini şi multe altele. Mi-a venit să plâng dar nu ştiu de ce că de bănuţi nu-mi părea rău. De ciudă, cred. A picat aşadar şi datul de bani copiilor. A rămas însă mâncarea. Nu pot şi gata. Când vine câte unul din ăsta cât un dop şi îl aud cu „tantiii, te rooog, dai şi mie ceva de mâncare?” nu pot rezista. Bani nu le dau dar o plăcintă, o napolitană, ceva tot trebuie să le iau.
Cred că v-am povestit de ăla mic de tot care stătea lipit cu nasul de o vitrină cu dulciuri şi mi-a zis direct „auzi? Îs scumpe tare astea? Nu-mi iei şi mie una din asta?” 😀 Am râs şi i-am luat, cum naiba să rezist? A fost direct omuleţul. Dacă vă spun că abia a apucat să rupă ambalajul şi ar fi vrut să o îndese pe toată în gură, mă credeţi că nu regret deloc? Sigur, nu pledez acum pentru practicile astea dar sunt şi cazuri speciale. Aşa s-a întâmplat şi când a cerut unul la fel de mic ceva de mâncare şi l-am dus 50 de metri mai în sus pe stradă în faţa unei patiserii. L-am întrebat ce vrea şi cu ochii mari a întrebat „din tot ce-i aici să aleg orice?”. În situaţiile astea nu mă interesează de statistici, de ajutoare sociale, de nimic. Aici pur şi simplu rămâne numai inima că raţiunea face tumbe pe celălalt trotuar.
Şi uite că vin şi situaţii ca aseară. Am luat 5 lei şi am coborât după pâine. În faţa mea era un copil de vreo 7-8 ani. Era evident din genul celor de mai sus. A umplut tejgeaua de monede de 50 de bani şi hârtii de 1 leu. „Tanti, îmi schimbi măruntul ăsta că e mult şi greu”, îi spune vânzătoarei. „Ui, aici îs 7 lei şi aici 9. Mai am una de 10 lei şi două de 5 lei” 😯 În timp ce una dintre doamne îi număra banii, copilul s-s uitat la mine şi „nu ai 50 de bani?” exact când am primit eu restul de la pâine, adică 1,50 lei. S-a uitat la banii mei, la ai lui şi mi-a demonstrat că are şi simţul umorului, nu numai simţ de afaceri. Că la şcoală nu ştiu dacă a dat dar ştia exact să numere monede. „Of, tanti, păi ai mai puţini ca mine, nu-mi dai, aşa-i?”. Am citit chiar puţină milă în ochii lui, cred că mi-ar fi dat el mie 😀
Şi cu ceva timp în urmă am dat peste unul la fel de simpatic. Aveam în mână o hârtie de 10 lei, am ieşit de la un magazin şi trebuia să îi schimb la altul de lângă. Mi-a cerut un leu, am spus că nu am, el a zis că am şi a arătat spre hârtia mea. „Măi, cum să îţi dau 10 lei, alţii nu am”, i-am răspuns puţin enervată de tupeul lui. „Păi nu toţi, tanti. Îmi dai câţi vrei şi îţi dau rest, uite, am mărunt” şi a scos un pumn de mărunţiş. Nu am făcut „târgul” dar nici nervoasă nu am mai fost. Cum să te superi când îi vezi aşa? Şi nu mă certaţi dar chiar m-a amuzat.

Voi daţi? Bani? Mâncare? Îi trimiteţi la muncă? Ce le spuneţi?