Arome din trecut

Ieri, în timp ce „bucătăream” cu talent, mi-a revenit de nicăieri o amintire care m-a luat în braţe şi mi-a ţinut companie până când am terminat treaba pe lângă aragaz. Nu ştiu în ce sertăraş a fost păstrată dar văd că fost conservată bine pentru că a fost atât de proaspătă, încât parcă am simţit aromele de atunci. Am trăit din plin momentul aducerii aminte, m-a bucurat însă, trebuie să recunosc, am şi lăcrimat puţin că deh… trecut-au anii şi odată cu ei, trecut-au Dincolo şi persoane dragi mei. Dar nu ne întristăm acum.
Amintirea de care vă spuneam, „datează” de pe vremea când eram puţin mai mare decât un dop dar cu aspiraţii înalte. De mare sportivă. Eram la bunici, într-o iarnă aşa cum nu am mai văzut în ultimii ani (cel puţin nu în zona mea). Lângă casa bunicilor era un drum în pantă, perfect pentru a fi transformat într-un veritabil loc de săniuş. Cât era ziua de lungă (mă rog, iarnă fiind, nu era prea lungă) acolo se adunau toţi copiii din sat şi mare zarvă mai făceau. Urcam cu greu panta îngheţată trăgând săniile din lemn după noi. Ajunşi în vârf, lumea era a noastră… Eram ca în „Iarna pe uliţă”. Ne urcam câte doi sau trei pe o sanie, în faţă sătea cel care ştia să „conducă” sania şi urlam la coborâre cât ne ţineau plămânii de copii sănătoşi, crescuţi fără habar de McDonald’s, internet sau chipsuri. După câteva ture pe „pârtie”, am alergat acasă sleită de puteri şi cu un grad maxim de înfometare. Am ţipat încă de la poartă că „mi-e foame de nu mai pot”. Bunica mi-a spus că nu e gata mâncarea dar nici mult nu mai durează, să am puţină răbdare. Eu răbdare? Tocmai atunci când nu mai puteam, când copiii mă aşteptau afară şi când în casă mirosea atât de bine? Nu se putea. Pe sobă era o oală cu tocăniţă de cartofi şi afumătură (Doamne, parcă o văd în faţă) şi un catron cu varză murată pe masă. Pentru că nu a mai răzbit cu pofta mea, bunica a luat o felie mare de pâine de casă, a aşezat-o în oală, a întors-o de două ori şi mi-a dat să mănânc. Pe cuvânt de potecuţă că ceva mai bun nu se putea. Nici atunci, nici de atunci încolo. Ştiu că atunci când ţi-e foame e bun orice dar mie mi s-a părut a fi ceva extrem de sofisticat şi de bun. Dovadă e şi faptul că a ieşit la lumină aminitirea asta şi da, m-a făcut să „arunc” şi eu o felie de pâine în oala mea. Hmm… încă mai caut gustul acela pentru că ceva-ceva a lipsit…
Voi aveţi un acel „ceva” pe care îl căutaţi? Sigur, sunt multe astfel de gusturi pe care nu le-am mai găsit dar nu le spun acum. Dacă îmi spuneţi şi voi, le voi aduna pe toate într-o postare viitoare şi discutăm atunci despre toate. Poate ne vin şi idei şi le ne ajutăm să le redescoperim 😉