Arome din trecut

1Ieri, în timp ce „bucătăream” cu talent, mi-a revenit de nicăieri o amintire care m-a luat în braţe şi mi-a ţinut companie până când am terminat treaba pe lângă aragaz. Nu ştiu în ce sertăraş a fost păstrată dar văd că fost conservată bine pentru că a fost atât de proaspătă, încât parcă am simţit aromele de atunci. Am trăit din plin momentul aducerii aminte, m-a bucurat însă, trebuie să recunosc, am şi lăcrimat puţin că deh… trecut-au anii şi odată cu ei, trecut-au Dincolo şi persoane dragi mei. Dar nu ne întristăm acum.
Amintirea de care vă spuneam, „datează” de pe vremea când eram puţin mai mare decât un dop dar cu aspiraţii înalte. De mare sportivă. Eram la bunici, într-o iarnă aşa cum nu am mai văzut în ultimii ani (cel puţin nu în zona mea). Lângă casa bunicilor era un drum în pantă, perfect pentru a fi transformat într-un veritabil loc de săniuş. Cât era ziua de lungă (mă rog, iarnă fiind, nu era prea lungă) acolo se adunau toţi copiii din sat şi mare zarvă mai făceau. Urcam cu greu panta îngheţată trăgând săniile din lemn după noi. Ajunşi în vârf, lumea era a noastră… Eram ca în „Iarna pe uliţă”. Ne urcam câte doi sau trei pe o sanie, în faţă sătea cel care ştia să „conducă” sania şi urlam la coborâre cât ne ţineau plămânii de copii sănătoşi, crescuţi fără habar de McDonald’s, internet sau chipsuri. După câteva ture pe „pârtie”, am alergat acasă sleită de puteri şi cu un grad maxim de înfometare. Am ţipat încă de la poartă că „mi-e foame de nu mai pot”. Bunica mi-a spus că nu e gata mâncarea dar nici mult nu mai durează, să am puţină răbdare. Eu răbdare? Tocmai atunci când nu mai puteam, când copiii mă aşteptau afară şi când în casă mirosea atât de bine? Nu se putea. Pe sobă era o oală cu tocăniţă de cartofi şi afumătură (Doamne, parcă o văd în faţă) şi un catron cu varză murată pe masă. Pentru că nu a mai răzbit cu pofta mea, bunica a luat o felie mare de pâine de casă, a aşezat-o în oală, a întors-o de două ori şi mi-a dat să mănânc. Pe cuvânt de potecuţă că ceva mai bun nu se putea. Nici atunci, nici de atunci încolo. Ştiu că atunci când ţi-e foame e bun orice dar mie mi s-a părut a fi ceva extrem de sofisticat şi de bun. Dovadă e şi faptul că a ieşit la lumină aminitirea asta şi da, m-a făcut să „arunc” şi eu o felie de pâine în oala mea. Hmm… încă mai caut gustul acela pentru că ceva-ceva a lipsit…
Voi aveţi un acel „ceva” pe care îl căutaţi? Sigur, sunt multe astfel de gusturi pe care nu le-am mai găsit dar nu le spun acum. Dacă îmi spuneţi şi voi, le voi aduna pe toate într-o postare viitoare şi discutăm atunci despre toate. Poate ne vin şi idei şi le ne ajutăm să le redescoperim 😉

Acest articol a fost publicat în Din viaţă... și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

62 de răspunsuri la Arome din trecut

  1. Mirela zice:

    Eu caut gustul de zacusca facuta de bunica-mea si zau daca il mai gaesc pe undeva. Avea un iz de fum, nu stiu exact cum cocea vinetele, ardeii si restul legumelor. probabil pe un gratar sub care ardea un anume tip de lemn. Daca n-am apucat sa aflam secretul, acuma tot ce facem noi e departe de adevar, chiar daca si ce facem noi e bun. Dar nu se compara…. 🙂

    Apreciază

  2. Drugwash zice:

    Mîncare de castraveţi (acri), mîncare de mărar, tocăniţă de ceapă – toate astea merg perfect cu pui. erau favoritele mele în copilărie. Le-am uitat gustul de mulţi ani.
    Se pare că azi e ziua amintirilor…

    Apreciat de 1 persoană

    • Am mai auzit de asta cu castraveţi dar eu nu am mâncat. E oare specifică unei anumite zone? Dar chiar, cum se face? 🙄

      Apreciază

      • Drugwash zice:

        Am găsit reţeta de la mătuşă-mea. Bunică-mea ştia să facă de-adevăratelea. Ea era de origine din Giurgiu, posibil cu influenţe genetice străine (turceşti?)

        Mîncare de castraveţi acri

        Se folosesc numai castraveţi în saramură, nu cruzi sau muraţi în oţet!

        Castraveţii se curăţă de coajă (şi eventual de sîmburi, dacă aceştia sînt mari), se taie cubuleţe, se spală şi eventual se lasă un timp în apă sau se spală în mai multe ape dacă sînt foarte acri ori săraţi, apoi se pun la fiert.

        Cînd s-au înmuiat, se dau de-o parte. Se face sos obişnuit (din rentaş) şi se adaugă peste castraveţi.

        După ce fierb un pic cu sosul, se adaugă carnea preparată şi se fierbe în continuare dar pînă să se fărîme carnea.

        Cînd e gata se dă la o parte de pe foc şi se adaugă pătrunjel tocat mărunt.

        Apreciat de 1 persoană

        • Nu are cum să nu fie bun după reţetă. Cred că voi încerca la prima ocazie, sunt prea curioasă…

          Apreciază

          • Drugwash zice:

            La cît de scarandiv eram la mîncare în copilărie, închipuie-ţi cum putea fi asta de era preferata mea. 😉 Secretul e să nu fie prea acri castraveţii şi apoi să aibă o consistenţă potrivită – nici prea tari dar nici fleşcăiţi să se sfărîme prin sos. 🙂

            Şi uite, luînd la rînd documentul cu reţete, mi-am adus aminte de alte preferate de care chiar uitasem cu desăvîrşire de cînd nu le-am mai gustat: mîncarea de conopidă şi cea de bame. Ştiu, multora nu le iese cea din urmă, fiindcă nu ştiu s-o prepare corect. Micile secrete fac marile diferenţe. 😎

            În primul rînd, ca să iasă bună mîncarea trebuie făcută cu dragoste. 😉 Şi la foc mic. 🙂

            Apreciază

            • Cu conopida nu mă înţelegeam în copilărie, acum îmi place, mai ales cu maioneză şi usturoi. Se schimbă gusturile, nu?
              Aşa, se pune sare după gust şi dragoste cât cuprinde 😀 Dar e nevoie şi de ceva talent, aşa, după ochi…

              Apreciază

            • Drugwash zice:

              Adevărat: talentul e ingredientul principal alături de dragoste. 🙂

              Conopida cu maioneză (ca şi ţelina cu maioneză) face parte din altă categorie, e mai mult un aperitiv aş zice.

              Şi la mîncarea de conopidă trebuie atenţie, să nu fie prea tare (nefiartă) dar nici prea fiartă să se sfărîme cînd amesteci în cratiţă.

              De fapt, pentru toate astea trebuie timp şi dedicaţie, fără alte griji care să distragă atenţia. Ceea ce în ziua de azi se apropie de utopie.

              Apreciază

  3. illusion zice:

    O.. multe! De exemplu, făcea mama o îngheţată foarte bună cu nes.. dar a pierdut reţeta 😦

    Apreciază

  4. Bursucel zice:

    Zic ceva dulce întâi… Dar să nu-mi ceri rețeta Cremei de zahăr ars făcută de Bunica, că oricât am vrea noi, Potecuță, nuuu le mai aducem înapoi nici pe Găina Viorica nici pe Pestrița, iar despre Văcuța Antoaneta ce să mai zic?!. 🙄

    Apreciază

  5. Bursucel zice:

    Așaa… și-acum e rândul Pampuștelor făcute de Baba Catinca (așa zicea ea că o cheamă…) Rămăsesem peste iarnă în sat că nu prea era de făcut naveta în anul ăla și-mi găsisem gazdă la bătrânica asta. Pampuștele ei erau niște chestii coapte, un fel de pâinici cu usturoi, unse cu ulei condimentat cu piper, pe care le găseam calde când mă-ntorceam de la școală seara. Și n-am cum să uit ce faine erau ele cu pepene murat. Potecuță, nu-ș de-ți poți închipui ce bune erau pâinicile alea1 … 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Te cred, Bursucel… mie „îmi plouă deja în gură” 😳
      Vezi? Lucruri atât de simple şi atât de gustoase. Recunosc, nu am auzit până acum denumirea asta dar mi-e dragă de nu pot spune 😀

      Apreciază

  6. Oana zice:

    Sunt câteva arome din trecut ce mi-au venit acu în nas, în ochi, în toate simțurile… una ar fi pâinea de casă, coaptă cu măiestrie de bunica mea (ce nu mai e). Mireasmă ca la pâinica ei n-am întâlnit… mi-amintesc cu plăcere și pentru că era momentul meu de maximă bucurie – să mă joc cu faină, aruncând-o în sus prin toată bucătăria, „să mă ningă” (culmea e că ninsoarea iernilor n-o agreez prea tare). Potecuță, mi-ai făcut poftă de pâinică de casă…și habar n-am să fac, zău!

    Apreciază

    • Oana, draga mea… dacă te linişteşte cu ceva, îţi spun că nici eu nu ştiu face pâine dar eu mă amăgesc cu ideea că şi dacă învâţ, gustul ăla nu va mai fi pentru că nu mai avem nici făină de care foloseau bunicile, nici… nimic nu mai e ca atunci. Nici cuptor de pâine nu avem aşa că nu e vorba că nu ştim noi… 😉

      Apreciază

      • Ah, şi bunica făcea din aluatul rămas doţuri… erau ca nişte mingiuţe, cu coajă multă şi crocantă… o bunătate.
        Şi mai făcea, tot din aluat de pâine, lichiu (nu ştiu cum se numeşte în alte zone, cam ca o pizza arăta) cu varză sau ceapă. O minune!

        Apreciază

  7. GEGELUTZ zice:

    Eeeh, multe făcea bunica, eu îi spuneam mama, că m-a crescut până la 7 ani! Muream după murăturile ei, alea din gogonele în primul rând, apoi din pepene roșu, apoi din varză… Și-mi mai amintesc cu drag de gogoșile ei mari cu care ne trezea la prima oră. 😦 Și clasica tocană de cartofi avea un gust de neegalat…poate pentru că era făcută pe sobă, poate pentru că eram noi atât de verzi și nevinovați…Mersi, draga mea!

    Apreciază

    • Eu pepene murat nu am mâncat în copilărie. Nici nu ştiu dacă punea cineva în zona bunicilor. Am mâncat însă mai târziu şi da, e foarte bun.
      Hmmm, gogoşi, plăcinte cu brânză, plăcintă cu prune, vişine, mere, etc…. Aş face un concediu undeva la ţară, la o pensiune din asta cu o tanti drăguţă care să facă din astea. Sau pur şi simplu la o familie care are o cameră de închiriat. Ce spui? Mă pun pe căutat… 😉

      Apreciază

      • GEGELUTZ zice:

        You’re killing me!!! 😀 Sună bine rău!

        Apreciază

        • Serios vorbesc, chiar iau în calcul varianta asta….
          Şi după o pâine de casă cu o ciorbiţă bună, merge o bere în grădină… 😀
          Neaţa bună, Gegelutz! De ce nu dormi la ora asta? eu sunt la muncă, am o scuză… 🙄

          Apreciază

          • GEGELUTZ zice:

            Neata bună și ție! Aaaa, păi m-am trezit de la 6 fără ceva. Cred că varianta asta de concediu este cea mai plăcută dar oamenii tot caută plaje exotice, nu știu de ce. Și o plăcintă cu mere, muuuulte mere cu scorțișoară! Sunt în limbă după plăcinta cu mere! 🙂

            Apreciază

            • Mă faci să intru acum să caut ceva, pe undeva… prima condiţie e plăcinta, da? 😀
              Nieee, eu cu destinaţii exotice nu mă prea împac. Nici ele cu mine 😀

              Apreciază

            • GEGELUTZ zice:

              Da, da, da, plăcintă, plăcintă!!! Nici eu nu sunt cu exoticele. De fapt, eu concediile mi le tot fac acasă, la părinți, de se uită colegii la mine ca la o ciudățenie extraterestră când le răspund unde am fost. Dar mi-ar plăcea o evadare de asta, de care zici tu, am tot zis că am s-o fac și eu într-un an dar încă nu am reușit. De la mine din firmă anul ăsta se merge în Bulgaria, în Grecia și în Danemarca parcă. Nu știu restul colegilor pe unde se mai duc.

              Apreciază

            • Cumva aş vrea să nu fie tocmai în zona mea dar nici prea departe că e nasol să plec singură la drum lung, eu care, am mai spus, mă pierd la mine-n cartier. Dar mă urc în autocar şi merg dacă găsesc ceva mişto.
              tiii, ce de planuri am… 😀

              Apreciază

            • GEGELUTZ zice:

              Mie-mi spui! Ultima dată când am fost acasă singură, la întoarcere a trebuit să dibuiesc legătura din Mărășești pentru Adjud( mai întâi am mers de la țară la Adjud și abia a doua zi am plecat spre Iași), apoi din Pașcani pentru Iași, plus că a întârziat trenul din Adjud o oră numa și din Pașcani a trebuit să iau legătura de peste 2 ore…E drept că am ajuns în Iași pe la 22 și ceva dar mă simțeam de parcă aș fi venit dintr-un safari, obosită maxim dar extrem de mândră despre mine. 😀 Dacă te duci pe undeva, fă și tu poze, nu fi rea, poate-mi faci poftă și mie! Da ai grijă în ce mijloace de transport te urci! 🙂

              Apreciază

            • Ioiii, cu legături din astea nu am şanse să ajung unde trebuie 😀
              Stai să mă hotărăsc prima dată…

              Apreciază

  8. oanaclara zice:

    Hmmm…cozonacii bunicii umpluti cu petale de trandafir. Isi pregatea special petale de trandafiri de dulceata puse straturi straturi cu zahar in borcane mari. Cu amestecul acesta umplea cozonacii pe care-i cocea in cuptorul de lut din bucataria de vara. Erau deliciosi.

    Apreciază

  9. Adriana zice:

    Abia acum de cand mâzgălesc câte ceva pe foaia mea de blog am scos din sertăraşe uitate şi înţepenite multe întâmplări ridicate în rang de amintiri, aşa că ideea de joacă şi poftă de mâncare îmi este acum teribil de cunoscută. Şi totuşi, ostropel ca mamaia mea nu a mai reuşit să facă nimeni, chiar dacă am încercat şi eu, şi toţi ai mei. Sau plăcintă de dovleac. Am făcut ieri, cu foi din comerţ şi, sincer, m-a luat dorul de vremuri simple. Dimineaţa, cand eram în vacanţă, totdeauna eram întrebate ce vrem să mâncăm şi culmea ceream ”colărezi”, nişte bobiţe de făină făcute cu apă şi fierte apoi în lapte cu zahăr. Am încercat să mănânc cu ceva timp in urmă, făcut de o vecină din satul acela buzoian. Nu mi-a mai plăcut. Dar totuşi ca să fiu sinceră, cel mai mult şi mai mult caut aroma aia de ciorbă simplă, fără carne, de fasole, cu leuştean mult, acrită cu corcoduşe şi mâncată cu ceva castraveţi muraţi la sare. Avea ciorba aia un gust….desăvârşit. Of, ce-mi faci…eu sunt la dietă de 3 săptămâni şi tot voi fi încă…

    Apreciază

    • Sunt foarte fericită că am învăţat cu ocazia asta o grămadă de chestii. Nici de colărezi nu auzisem până acum…
      Vai, îmi amintesc când făcea bunica ciorbă şi mă trimitea în grădinuţa din spatele casei cu o găletuşă să iau ce cred eu că trebuie pus în oală. Aduceam şi în plus dar, în mare, le cam nimeream. Din grădină, direct în oală toate zarzavaturile, cum să nu fie bun? Chiar sunt recunoscătoare că am trăit aşa vremuri….
      Uff, baftă cu dieta!!

      Apreciază

  10. papagigli zice:

    Intrucit sunt gurmand, nu prea exista arome culinare care sa-mi displaca, poate cu exceptia unor indienisme. Ar fi multe aromele din trecut pe care le apreciez si pe care inca le reproduc, intrucit imi place sa bucataresc.
    Iata insa ceva arome din prezent, pe care le-am compus si care sunt destul de apetisante

    BBQ

    Apreciază

    • Trebuia un avertisment, o bulină, orice… e ora 7:45 şi deşi nu mănânc dimineaţa, acum mi-e foame de lup. De poftă nu mai spun 😦
      Arată excelent ce am văzut eu acolo, nu vreau să ştiu ce gust aveau 😀

      Apreciază

  11. Se adeverește încă o dată că foamea e cea care te face să apreciezi cel mai mult o mâncare, iar cu gustul acela parcă nu te mai întâlnești peste ani, chiar dacă e aceeași delicatesă, gătită la fel. Tocmai de aia e bine să rămânem cu amintirile nealterate de vreo tentativă în a le repeta. Sunt multe gusturi pe care le-am apreciat în copilărie și ar fi prea mult să le amintesc pe toate. Am să mă limitez la banala limonadă rece, pe care o cumpăram cu 50 de bani de la turcul din centrul localității. În zadar sunt acum tot felul de sucuri sofisticate, ca acea limonadă, băută în plină vară toridă, nu voi mai găsi niciodată!

    Apreciază

  12. Irina zice:

    Ar fi mai multe 🙂 . Minciunelele (un fel de gogoși-fundițe, prăjite în tigaie), pâinea de casă, grișul cu lapte ( un fel de budincă, tapetată cu zahăr caramelizat și decorată cu dulceață de vișine și scorțișoară), plăcinta de mere, ”omijoarele” (niște pișcoturi din aluat de biscuiți), gutuile coapte în cuptor. O amintire specială sunt fructele miniaturale din marțipan, aduse de o verișoară din Germania, de Paște, la reuniunile familiei. Am tot încercat să regăsesc acel gust de atunci, în zadar (îmi amintesc doar că aveau o aromă puternică de migdale).

    Apreciază

    • Noi la minciunele le spuneam „izmene-ntoarse” 😀 era tăiat aluatul în pătrate, o găurică la mijloc şi apoi întoarse colţurile, nu? Cred că alea sunt… draga de bunica, făcea câte un lihean odată. Şi nu am avut nici fraţi, nici verişori… ea făcea, să fie sigură că îmi ajung. Auch…! 😀

      Apreciază

  13. Ana zice:

    Io caut gustul de ardei kapia copt facut cu otet,patrunjel tocat ,rosie coapta si usturoi….asta mi-am amintit acum….plus stavrid fript ,cu sare grunjoasa,pe tabla…e aroma de acasa de la mine….amintirile ma chinuiesc…:))))))))))

    Apreciază

  14. Ştefania zice:

    Mi-ai trezit amintiri frumoase din vremea copilăriei pe care mi-am petrecut-o toată la sat.
    Cred că nu există nicio mâncare mai gustoasă decât cea de acasă, făcută de mămica. La noi în sat şi mine acasă, încă se mai face pâine dintr-asta bătută de coajă cum este in imagine, coaptă în cuptoare de lut în care a fost aprins un foc mărişor cu lemne. Sâmbăta dimineaţa toate gospodinele satului înainte de cântatul cocoşilor, deja scot din cuptor, plăcintele, cojonacii şi pâinea, pe care le frământă de cu seară şi le lasă la dospit în coveţi de lemn, – apoi se apucă de alte treburi prin gospodărie. Este o tradiţie care încă se păstrează. Şi-i aşa de plăcut când treci prin sat şi ajungi prin faţa porţilor şi simţi mireasma pâinii coapte.
    O duminică minunată îţi doresc, potecuţă! 🙂

    Apreciază

  15. papagigli zice:

    Copil fiind, paduri cutreieram… Cutreieram pe dracu. Nu asta vroiam sa spun. Copil fiind, imi placea rata pe varza. Ei bine, aceasta placere nu m-a parasit pina-n zilele noastre si o am postata pe undeva prin „let’s food”, iar din motive de aducere aminte, am sa ma duc chiar acum sa cumpar o astfel de ciripoaie si s-o execut pentru dinner. 😆

    Apreciază

  16. papagigli zice:

    Ba sa stii ca eu primesc, daca te-ai hotarit sa vii 😉

    Apreciază

  17. succesulpe zice:

    … si ai putut sa mananci painea aia asa uda? 😯

    Apreciază

Lasă un comentariu