Copiii şi ideile lor geniale

Ştiţi cum se numeşte ăla care râde de ce-şi aduce aminte, nu? Nu-mi spuneţi pentru că nu sunt pregătită să înfrunt cruda realitate 🙄 Mno, pentru că inspiraţia mea e în croazieră all inclusive, fiţe, mofturi şi multe altele şi capul meu, cu toate că pare gol, are totuşi ceva care zvâcneşte violent,  azi vă las „amintiri” de care am râs de dimineaţă. Am râs cu simţ de răspundere ca să nu fac mişcări bruşte din cap. 👿 Eu ştiu sigur că pe undeva am mai povestit una din ele dar nu îmi amintesc dacă şi pe potecuţe sau doar prin alte curţi. Ei, nu-i bai, dacă vă amintiţi începutul, nu mai citiţi că nu vreau să mă repet 😀 eu vreau să mă amuz de ce-mi spuneţi voi în comentarii. 😉

Cu şi despre copii pentru că sunt nişte scumpi şi au câteodată idei pe care eu nu ştiu de unde le culeg. Asta când am ocazia să fiu în preajma lor sau în preajma celor care sunt în preajma lor, sau a celor care sunt în preajma celor care sunt în preajma lor sau în… 😛

1. Clasa 0. Învăţătoarea le dă copiilor nişte fişe de completat acasă şi a doua zi de cere temele. Ajunge la fişa lui „Ionel” şi mare e mirarea când vede cât de frumos a scris pentru că, de obicei, temele lui erau pline de porcuşori. Pune bulinuţă şi trece mai departe. Când constată că băiatul care stă în bancă cu Ionel şi care, de altfel, scrie cel mai frumos din clasă, spune că şi-a uitat fişa acasă, se aprinde un beculeţ.
– Ionel, sigur tu ai scris aici?
– Sigur.
– Uite, Ionel, eu sunt foarte bucuroasă că e aşa pentru că ai scris mai frumos ca niciodată şi tocmai de aia, ca să fiu şi mai bucuroasă, te rog frumos să mai completezi un rând, acum, să văd eu încă o dată cât de fumos vei scrie, da?
Evident, ce a scris Ionel acolo a fost un mic dezastru. Învăţătoarea nu putea spune că ştie că nu Ionel a scris ci colegul lui dar a vrut să vadă ce spune elevul, înainte de a le ţine o lecţie despre minciună.
– Ionel, cum îţi explici tu că ai scris atât de frumos aici şi acum atât de dezordonat? Tu vezi ce diferenţă mare e între cele două fişe?
– Doamna învăţătoare, să vă explic. Prima dată eram supărat că am de scris şi aveam emoţii şi am scris frumos. Pe urmă, când mi-aţi dat şi bulină, am fost tare fericit. Şi eu când sunt fericit scriu urât.
😀 😀
Vă reamintesc, clasa 0. Eu îi prevăd un viitor strălucit copilului 😉

2. Acum taaaare mulţi ani. Nu ştiu exact câţi ani avea copilul, a 3-a sau a 4-a, pe acolo. Era prin spatele blocului cu alţi copii, mama lui îl prinde cu o ţigară în mână. Bătăiţă (domnilor de la protecţia copilului, nu vă ambalaţi, copilul în cauză are acum copii la şcoală aşa că…prea târziu), pus la colţ, teorii, etc. Tatăl lui era plecat într-o delegaţie şi avea de stat câteva luni aşa că mama îl pune pe copil să-i scrie o scrisoare tatălui în care să-i spună ce-a făcut. Şi se apucă bietul copil de scris, taie, scrie iar, taie.
– Tu mamă, eu nu-i spun că mă bate.
– Ba îi spui, că altfel îi spun eu şi va fi mai rău. Şi mai bine acum decât atunci când vine acasă.
Şi se apucă iar el de scris.
– Dar dacă promit că nu mai fac, mă laşi să nu-i spun?
– Nu. Trebuie să îi spui şi promiţi că nu mai faci.
Şi scrie. Mama citeşte, fuge din cameră să râdă în voie, îi scrie tatălui „să o aduci înapoi acasă, o păstrăm pentru când va fi mare” şi trimite scrisoarea. Tatăl deschide plicul, scoate scrisoarea şi citeşte :
„Dragă tată, eu sunt bine, sănătos. Cu şcoala e bine şi vreau să te anunţ că m-am lăsat de fumat” 😀 😀 😀

Aştept „perle” să îmi îmbogăţesc colecţia 😀 şi sigur mă lasă şi durerea de cap aşa că voi putea râde cu poftă 😉

Sursă foto