Vai, cât de tare mă enervează…

Am mai spus pe aici că atunci când m-am născut, natura se trezea la viaţă, păsărelele se dădeau în spectacol, ghioceii le făceau pe doamne să suspine, etc, înţelegeţi voi, era o veselie generală aşa că eu sunt mai „zen” de felul meu, mă supăr foarte rar şi îmi trece repede. Ca să fiu şi mai exactă, foarte rar cei în cauză află că sunt supărată pe ei pentru că aleg să mă consum singură, să nu mă cert cu nimeni. De enervat, mă enervez şi eu că om sunt dar de cele mai multe ori îmi ţin nervii în frâu şi îi eliberez când nu mă vede şi, mai ales, când nu mă aude nimeni 😳 Sunt multe lucruri care mă enervează dar nu am de gând să le înşir pe toate pentru că m-aş enerva 😀 Sunt însă câteva situaţii  despre care aş vrea să vorbesc. Nu neapărat în ordinea importanţei sau al numărului de nervi produşi pe metrul pătrat:

1. Colega veşnic nemulţumită. E dimineaţă, ai ajuns la muncă, ai chef de viaţă, îţi savurezi cafeaua şi te gândeşti liniştit la ceea ce ai de făcut. Şi apare. O auzi de la distanţă şi numeri zgomotele făcute de uşile trântite. Când e aproape, ai inima-n gât. Te salută fără să se uite la tine şi aruncă cheile şi geanta. Habar nu ai cum să procedezi să nu te trezeşti cu ceva în cap. O laşi puţin dar o vezi că îşi pune capul în mâini, simţi că se înmoaie sufletul în tine şi o întrebi, abia şoptit şi cu frică, ce s-a întâmplat. Şi începe furtuna : că s-a săturat, că dacă plouă de ce plouă, dacă nu de ce nu, că e numai ora 8 şi până la 16 o ia razna, că vai câte are de făcut, că şeful, că ţara, că soarele şi luna. După ce o asculţi, simţi un fel de gol în stomac, începi să trânteşti lucruri şi eşti nervos dar nu cunoşti motivul. Uiţi cât erai de liniştit şi te transofrmi într-un car de nervi dar nu ai putea spune ce ai de fapt. S-a dus pofta de viaţă, ziua e compromisă.

2. Cel care strică poantele. Ioiii, ăştia chiar mă scot din sărite 👿 Eşti cu mai multe persoane, atmosferă relaxantă, se râde, se povesteşte. Şi cineva începe să spună un banc. „Ahh, apropo de ce-ai spus, să vă spun un banc tare. Cică un ardelean şi un oltean erau în tren. Şi ardeleanul scoate o conservă şi….” şi auzi o voce de lângă tine „ăla-i pentru ăia care n-au brişcă, nu?” şi se prăpădeşte de râs. Şi tu rămâi ca prostu’ şi te uiţi la el cum se amuză. Aici intervin de obicei două situaţii : cel care a început bancul rămâne în aer şi nu-l mai spune sau îl reia la insistenţele celorlalţi dar nu mai are chef şi oricum  farmecul e dus.
Tot aici intră şi ăia care nu sar să spună poanta dar, pentru că ştiu bancul dar în altă variantă, întrerup la fiecare cuvânt. „Un ardelean şi un oltean în tren. Ardeleanul scoate o conservă şi…” „nu mă, nu în tren, erau în avion”, „sau aşa. Şi scoate ăsta conserva şi se uită la ea şi apoi scoate o brişcă”, „nu aşa, mă. Prima dată vede inelul ăla şi pe urmă scoate brişca” „mno, vede inelul şi scoate brişca şi taie capacul cu brişca. Şi pe urmă olteanul spune..” „băi, nu aşa. Stai că îl spun eu. Deci, erau un ardelean şi un oltean în avion şi…”. Oricât de bun ar fi bancul, n-are cum să te mai amuze…

3. Cei din categoria „oooh, stai să-ţi spun ce-am păţit eu”. Ei ştiu tot şi mai bine ca tine. Au trecut prin toate, au păţit mult mai nasol ca tine, indiferent despre ce e vorba. Eşti supărat, nu vrei să spui ce ai, preferi să te închizi în tine şi să suferi în tăcere. Dar vine cineva şi insistă să-ţi descarci sufletul, te mângăie pe cap şi tu ai impresia că ai nevoie să spui, crezi că găseşti înţelegere. Ia-ţi gândul! Începi timid şi printre suspine să-i povesteşti. Nu ajungi la miezul problemei că te întrerupe „vai, săraca de tine! Ştiu cum e, stai să vezi…” Şi stai. Şi tot stai şi asculţi cum îţi descrie cu lux de amănunte problema ei ca în final să ajungi tu să o mângâi pe cap şi să o consolezi. Problema ta nu mai contează, pământul trebuie să se învârtă în jurul ei. Şi nu e vorba aici de cei care doresc să te încurajeze dându-ţi exemple că „uite, se poate şi mai rău, nu mai suferi pentru atâta lucru”. Nu, ăia sunt ok, ăştia de care spun eu   nu te scot din butoi şi nici măcar nu încearcă. Ei te apasă pe cap şi te ţin scufundat. Indiferent care ar fi problema ta, ei ştiu, se fac că te înţeleg dar ţin morţiş să îţi spună că şi ei au păţit dar la ei a fost mai rău şi s-a terminat şi mai rău.

Aici i-aş pune şi pe „specialiştii” în orice. Nu au trecut ei prin asta dar ştiu pe cineva care are pe cineva care ştie pe cineva care a păţit. Şi a fost rău. Eşti puţin neliniştit că de dimineaţă ai simţit o picătură de apă cazută de sub chiuvetă fix pe piciorul tău. Spui, în treacăt, că trebuie să vezi când ajungi acasă de pe unde pică. „Aoleuuu, fată! Am o vecină care are un verişor căsătorit cu nepoata lui x care are un prieten care, într-o dimineaţă, a văzut puţină apă lângă teavă şi a lăsat aşa şi a crepat ţeava” şi vai, ce nasol, câţi bani, câtă apă, câtă frunză, câţi nervi, câtă iarbă. Îi spui că la tine nu era baltă ci un strop şi nu era de la ţeavă ci de la chiuvetă. Nu contează. Îţi spune de un alt vecin care are o altă verişoară care… care are la rândul lui pe cineva care s-a inundat. Şi tot aşa a început şi la el, de la un strop. Că aşa încep toate, nu? Parcă începi să te nelinişteşti şi după alte câteva minute de discuţie, intri în panică la gândul că vecinii tăi caută disperaţi veste de salvare şi blocul tău pluteşte în derivă.
Cel mai frumos e momentul în care ştiu totul despre orice boală. Aia e de vis. Te înţeapă puţin ceva la degetul mic de la mâna dreaptă. Nu te plângi dar te vede când îl studiezi şi apeşi pe el. „Ce-i, te doare degetul, aşa-i? Să mergi la medic”. „Ei, merg la medic că am o pieliţă desprinsă …”. „Eu vorbesc serios, bunicul meu a avut un unchi care a avut tot aşa o durere la deget, a murit demult, săracul. Şi s-a dus la medic şi…”. Şi te face să crezi că eşti pe moarte dar să nu disperi, mai ai o şansă dacă suni la 112. Ai o durere de măsea, mergi la medic, îţi dă pastile şi te programează să te trateze. „Nu-s bune pastilele, ascultă la mine, eu am luat ceai de frunze de pătrunjel şi mi-a trecut. Şi nici la programare să nu mergi că nu te ajută, ascultă aici că eu ştiu…”

4. Cei care încep să îţi povestească ceva interesant, vrei să auzi povestea dar ei se concentrează nu pe situaţie ci pe personaje şi ţin morţiş să îţi dea toate detaliile despre ei. Ai cui sunt, ce sunt părinţii lor, cine cu cine s-a cuplat, ce rude au, unde lucrează ele. „Marian, băiatu’ lu’ ăla, cum îl cheamă….ăla de-i frate cu vecinu’ lu’ Adi. Cum care Adi? Adiii, ăla de-i cu fata lu’ directoru’ de la gaz, de a fost însurat cu sora lu’ Maria. Mariia, cumnata lu’…” Deschid paranteze rotunde, pătrate şi acolade care rămân pe veci deschise şi tu nu mai ai habar de unde a început discuţia şi ce te interesa de fapt, nu mai are nici persoana în cauză habar ce avea de gând să spună.

5. Mă enervează cei care încep o discuţie şi se lungesc nepermis de mult. Adică ăştia ca mine 😀 Aşa că tac, nu înainte de a vă întreba dacă vă sunt cunoscute situaţiile de mai sus. Şi pe voi ce vă mai enervează?