Mie mi-e frică de bau-bau!

Dragilor şi dragelor. Staţi să spun şi invers ca să nu fie discuţii pe tema importanţei dictate de ordine. Dragelor şi dragilor, ştiţi textele alea penibile, stupide, telenovelistice, gen: „auzi, tu nu eşti obosită după cât ai alergat prin visele mele?” Mno, eu nu ştiu dacă am alergat prin visele cuiva (spuneţi tot acum, măcar să ştiu de la ce am febră musculară) dar ştiu cât am alergat prin visele mele şi zău că aşa nu se mai poate. E bună mişcarea, e indicat să alergăm dar nici în halul ăsta. Să vă povestesc: vineri seara, cam pe când adoarme lumea aflată în toate facultăţile mintale, pe mine mă loveşte un fel de „zbang!” şi constat cu stupoare că Moş Ene e plecat în delegaţie, n-are nici semnal pe telefon, nici GPS-ul activat.

L-am strigat eu de câteva ori dar s-a dovedit a fi un sloi de gheaţă şi m-a ignorat în ciuda ochişorilor mei blânzi ca de mieluşel zburdând printre zambile. Am pornit televizorul şi m-am oprit pe un canal unde tocmai începea un film. Bun e un film acum, sigur adorm rapid, mi-am zis în mintea mea netulburată de dileme existenţiale. Apare Colin Farrell, fapt ce m-a determinat să las instant telecomanda din mână şi să îmi setez atenţia la cote maxime. După a treia secvenţă mi-am dat seama că filmul e o prostie dar am crezut că mi se pare. Şi am aşteptat să îmi demonstrez că aveam dreptate. După 20 de minute am decis că e cel mai tâmpit film văzut în ultimul timp dar ceva mă ţinea acolo. Ori să văd ce poate fi mai rău ca asta, ori pentru că, undeva adânc în suflet, tot mai speram că se va face lumină şi filmul îşi va reveni, că regizorul a avut o mică indigestie dar i-a trecut şi asta se va vedea şi pe ecran. Când deja eram nervoasă de câtă prostie am putut vedea, curiozitatea era bine instalată şi mi-am zis că dacă tot am rezistat atât, hai să văd nu dacă se căsătoresc la final că
1. nu era film în genul ăla şi
2. logic, nu prea mai avea cine cu cine după cum dispăreau toţi în cele mai stupide moduri. Am vrut să văd cine scapă, că cineva trebuia să stingă lumina, nu? Ultima secvenţă a fost în ceaţă, semn bun, a revenit Moşu’ de unde a fost plecat. Fericită că în sfârşit adorm şi eu, închid televizorul şi…. după vreo trei ore mă trezesc înţepenită şi cu inima-n gât. De foarte mult timp nu am mai păţit să îmi fie frică să adorm să nu visez din nou. Ştiţi cum a fost? Brrrrr! M-a alergat tot visul un tip cu un cuţit în mână care îi „nimicea” pe toţi cei care îi apăreau în cale, „câtă frunză, câtă iarbă”. Am stat să îmi revin şi cu greu am adormit din nou. Nu am mai visat. Când m-am trezit, la cafea, mi-a fost ciudă că nu am stat. Poate omu’ dorea să mă întrebe de o toaletă, poate căuta gara, chestii. Mai că mi-a fost milă de el.
Am uitat destul de repede de vis şi toate bune. Aseară am fost şi eu să mă culturalizez, să respir artă pură că la asta te gândeşti când e vorba de ditamai festivalu’, nu? Ei bine, nu! Ştiu că e cazul să mai pun mâna pe carte pentru că n-am priceput nimic din ce am văzut. Nişte dragoni m-au fugărit pe mine şi pe toţi ceilalţi gură cască, din boxe urla ceva între hard rock şi animal înfometat şi un tip urcat pe o maşinărie ciudată în formă de cal ieşit la pensie, scotea indecent limba în faţa celor care îl băgau în seamă. Dragonii scoteau fum pentru că flăcări nu puteau folosi. Fumul mirosea îngrozitor, muzica devenise insuportabilă, ba mai aruncau şi cu un fel de artificii când, între două limbi (mă scuzaţi dar sunt nedormită), nenea ăla „dobora” un dragon. Şi tot aşa. Venea dragonul, te fugărea că n-aveai de ales, maşinăria aia nu ierta nimic aşa că nu puteai sta în calea ei. Când credeai că ai găsit un loc ferit şi stai liniştit, hop, venea călăreţul şi toată lumea fugea şi te călca în picioare. Când te linişteai iar, poc, poc, poc, artificii. Artă pe pâine, ce mai!
M-am dus acasă tristă ca o căprioară însetată că nu sunt în stare să înţeleg un act artistic. L-am înţeles în vis când aş fi dat orice să apară nenea cu cuţitul, să mă scape de câinii care alergau în două picioare după mine. Da, asta am visat. Fum, sunete înfiorătoare şi câini (probabil dragonii îşi făceau somnul de frumuseţe) de care mă tot feream dar nu prea aveam unde. Noroc cu ceasul care a sunat destul de repede în dimineaţă şi nu ştiu să vă spun dacă m-au păpat sau nu. De când am devenit atât de sensibiloasă, nu ştiu, zău. În urmă cu ani buni nu ratam niciun film de groază şi dormeam ca legănată. Ce vremuri, taică, ce vremuri….
Dar gata! În seara asta citesc poveşti înainte de somn să scap de vise cu bau-bau. Dar şi aici e nasol. Capra cu iezii nu e bună că e horror. De Scufiţă nu mai zic. Albă ca Zăpada iar e cu moarte violentă prin sufocare, nu merge. Neghiniţă ar fi ok dacă nu aş avea oroare de urechelniţe. Ce poveste să citesc să fiu sigură că nu îmi va tulbura frumuseţe de somn? Ce îmi recomandaţi?
Fiţi blânzi, sunt încă tulburată şi mi-e somn.