Jurnal de sub ape

Azi… ăăă, luni. Categoric luni că ieri a fost Duminică şi dacă nu s-a trezit Universul cu faţa la pernă, e luni. Ştiu că-i 26 pentru că în 25 s-a votat, adică ieri. Ultimul jurnal a fost scris în 13, adică acum 13 zile. Mă pricep sau nu? Cu luna şi anul e mai greu dar alea sunt deja detalii. Îmi propun ca jurnalul ăsta să nu fie la fel de zăpăcit că m-am cuminţit între timp.

Afară… vreme în ciuda mea. Să vă spun? Mă explic. Ieri de dimineaţă, am fost la muncă şi am slujit patria cu mândrie. Fără mână la chipiu că n-am. Chipiu n-am. Şi nici cravată de pionier. Din aia am avut da’ am pierdut inelul. Sau l-am mâncat? A fost demult oricum, nu mai ştiu. Şi făceam ochişorii roată şi vedeam cerul în toată seninătatea lui şi îi râdeam soarelui şi el îmi răspundea aruncând raze toropitoare prin părul meu. Ce mai, dacă mă năşteam la timp, scriam eu aia cu „ieşi, copile cu părul bălai…”. Şansa lui Creangă că nu m-am născut mai repede.
Cu cât se apropia ora de plecare, cu atât eram mai nerăbdătoare să ies să ţopăi pe cărări, să mă las admirată, să fac baie de mulţime, în fine, chestii de divă neînţeleasă. Ba mai vine şi colega şi-mi spune că ce nasol de ea că trebuie să stea la muncă şi ce mişto de mine că pot ieşi la soare. Îmi afişez  zâmbetul tâmp larg de om nebun încântat şi ies. Într-o parte, cerul era senin. În altă parte, nori grei şi gri. Simt un strop de ploaie direct pe nas deşi până ieri nu am sesizat că am nasul mare, nu mi-a sărit în ochi cum ar veni. Încă unul pe mână în timp ce mă ştergeam de primul. Şi pic şi pic. Scot umbrela deşi nu se anunţa ploaie serioasă, era mai mult aşa, de fiţe. Mai fac doi paşi şi începe „potopul”. A fost exact aşa .
Am vrut să fac sporturi extreme adică să zbor până acasă pentru că aveam toate condiţiile : vântul sufla cu putere, abia ţineam umbrela aşa că aş fi luat-o liniştită-n sus. Problema era că nu mă pricep la aterizări deci am renunţat la idee. Pentru că eram ocupată să calculez viteza vântului x greutatea mea + înălţimea : la lungimea umbrelei, nu am mai avut loc pentru ideea genială de a mă adăposti undeva. Dacă m-aş fi gândit şi la asta, cu siguranţă s-ar fi produs un scurtcircuit prin sinapse deci nu am riscat. Şi dă-i înainte cu apa care ţâşnea din toate părţile şi o umbrelă care o luase razna şi numai deasupra capului nu mai stătea. În papuci aveam piscină, din pantaloni a răsărit un izvor cu pretenţii de cascadă. Nu mai insist pe detalii că aţi înţeles. Dacă nu, o spun cât pot eu de poetic : eram fleaşcă.
Am ajuns acasă şi m-am consolat cu gândul că o să mă aşez la căldurică şi o să ascult ploaia cum îşi face de cap la geamul meu. Nu am apucat să mă schimb că ploaia s-a oprit de parcă n-a fost şi tot restul zilei a fost soare numai bun de plajă. Acum e la fel dar facem pariu că atunci când plec vine iar o tură? „O fi soare da’ nu-l văd io, io”….

Mă gândesc… să mă fac Potecuţa, pui de cangur. Serios. Vreau să mă apuc de kangoo jumps că prea îmi vine să ţopăi şi mi-e ruşine să mă dau în spectacol pe afară că mi-s fată serioasă  şi nu se cade. Mă fac de râs în cadru organizat, la intervale precise, nu aşa haotic că mie îmi plac lucrurile bine făcute. Şi de râs musai să mă fac aşa cum trebuie. O să mă specializez în triplu axel şi alte tripluri din astea şi dacă o fi să nu mă mai pot opri din ţopăială, fac un apel să vină cineva să-mi pună frână. 😉

Sunt recunoscătoare pentru… ploaia care va veni. Că „le va potopi pe toate”. Oraş fără păcate n-avem aşa că bălţi să fie. Fără număr.

Citesc… Chris Simion – Ce ne spunem când nu ne vorbim

Ascult… pe mine cântând Rău mă dor ochii mă dor… Cânt groaznic dar suport cu stoicism

Unul dintre lucrurile mele preferate. . . Să respir tăcerea când visele iau o pauză să-şi tragă sufletul

O imagine pe care vreau să o împărtăşesc :