Când plâng copacii…

Îşi murmură copacii deznădejdile florilor pierdute, iubire! Valsează frunzele printre amintiri şi adie a vară dorul miresmelor apuse. Îi privesc pe ascuns de teamă să nu mă recunoască, să nu mă strige pe nume, să nu mă deconspire. Ce uşor le-ar fi să-mi privească în suflet şi să-l considere unul de-al lor…
Mi-am pierdut petalele, iubire! Am avut, cândva, un mugur sădit din iluzia zborului spre firesc. L-am stropit cu adieri de certitudini şi şi-a luat seva din armonia gândului senin ce se încăpăţâna să răzbată prin noapte. A înflorit a dor, iubire! Deschideam fereastra sufletului în dimineţi târzii şi furam surâsuri de pe florile multicolore. Îmi făceam trenă din armonia parfumului îmbătător şi îmi picuram pe buze nectar de nemărginire. Câtă lumină era atunci…!

Plâng copacii cu verde crud, iubire! Îi ascult de la distanţă şi îmi ascund lacrimile, ale mele usucă, nu renasc în frunze. Dacă m-ar vedea, m-ar cuprinde cu ramurile lor încă fragede şi m-ar expune vântului. Mi-e teamă de adieri, mi-ar amesteca visele şi aş rătăci printre nelinişti. Dar ei ştiu… ştiu că mi-am risipit lumina în tăceri mistuitoare şi am lăsat muguraşul să se usuce la umbra suspinelor ascunse.
Îşi cântă vara popasul peste întinderi şi copacii îşi leagănă dorul în umbre. Eu îi ascult şi le plâng durerea.
Am crengi în suflet, iubire! Trosnesc la adieri şi se aprind în nopţi fără de vise.
Privesc copacii şi le simt strigarea. Ei doar mă aud şi mă caută printre firele de iarbă dar nu mă mai pot ascunde prin verdele viu. Nici braţele nu-mi mai pot îmbrăţişa, au început să se transforme-n ramuri care rănesc.
Eu mi-am pierdut petalele, iubire…! Tu… mai eşti?