Dacă tăceam…. această postare nu scriam

Intru direct în subiect că nu am de unde scoate introduceri pentru ce am de gând să vă spun. Ieri, pe blogul lui Bursucel, am văzut o frumoasă fotografie cu o frumoasă floricică. Eu am crezut că e panseluţă şi aşa cred şi acum dar am văzut prin comentarii şi alte păreri. Acum, de mă fac de râs, ăsta să fie tăt năcazu meu, zic. Şi oricum n-ar fi prima dată. I-am spus că, cu prima ocazie, dacă o fi să ne vedem vreodată, să aducă şi una bucată floricică din aia că ştiu eu o poveste legată de coloritul lor. Ea a spus că nu le-ar rupe şi i-am dat dreptate. Dar eu îi sugeram, voalat, că nu m-aş supăra să vină cu flori la potecuţă. Bursuceeel, se aude? 😀 😀 😀
Şi am lăsat-o aşa, în ideea că povestea nu poate fi spusă fără „obectu’ muncii” în faţă că se produce ceea ce specialiştii numesc o mare varză în capul ascultătorului. Credeţi că am scăpat? Ei, aş! Orhikamy, drăguţa de ea, s-a pus pe capul meu că vrea povestea, vrea povestea. Na, potecuţă, scoate povestea acum şi intră-n foc după poze care să arate cât mai clar ce vrei tu să spui. Acum nu vă gândiţi că e genul de poveste cu prinţi transformaţi în flori şi apoi transformaţi iar în prinţi când o prea-frumoasă fată strănută prin grădini şi rupe vrăji, scapă omu’ de blesteme şi alte minunăţii care, nu-i aşa?, dacă n-ar fi, cu ce ne-am mai adormi copiii? Povestioara e de fapt o explicaţie din bătrâni şi sună cam aşa : staţi că am uitat :
Măi, dacă ce vedeţi în poze nu-s panseluţe, treceţi şi voi cu vederea, zău aşa, nu mă luaţi în şuturi că pân’ la urmă nu contează numele, contează să se potrivească „elementele”. Şi da, ştiu că nu toate arată la fel că multe sunt simple dar sunt şi din astea „jmechere” şi nu mă contraziceţi că mă aleargă Orhi dacă o las fără poveste.
Priviţi şi vă minunaţi de frumuseţea de mai jos :

I se mai spune şi „mama maşteră”. Mama maşteră este petala de jos, cu rochiţă frumos colorată (a se vedea 4 culori) şi cu multe volănaşe şi modele (a se vedea dungile mari, cele mici, etc). Ea avea 4 fete dintre care două vitrege. Mama maşteră credea că nimeni nu e mai frumoas ca ea, nici măcar fetele ei bune (cele două petale stânga-dreapta) care aveau şi ele rochiţe dar mai sărăcăcioase, nu la fel de spectaculoase ca ale mamei (dungi mai mici, adică volănaşe mici şi lipsa galbenului). Nu are rost să vă spun cum se purta cu fetele vitrege (petalele de sus), vedeţi şi voi, bietele fete, că nu au strop de culoare şi pic de volănaş.

 

 

 

 

 

Mai e puţin dar mă opresc să fiu sigură că înţelegeţi cât am săpat eu până am găsit panseluţă cu fundu’ n faţă. Dar de dragul artei m-am sacrificat.
Mama maşteră, la masă, se lăfăia pe două scaune aşa cum vedeţi şi voi, petala de jos se sprijină pe două frunzuliţe. Fetele bune, fiecare pe scaunul ei, frunzuliţă stânga, frunzuliţă dreapta. Iar cele vitrege, după cum vedeţi, împart un singur scaun :

Ş-am încălecat! 😉

Nu vă supăraţi că v-am spus-o ca la copiii de 2 ani, nu m-am gândit că nu aţi fi priceput altfel dar eu numai aşa am înţeles şi numai aşa ştiu să o spun 😀

Hai, ş-au trăit pân’ s-au ofilit…