Concuuuurs despre…. „nimic”

O să fiu scurtă. Of, limba asta a noastră, pe cât e de frumoasă, pe atât  e de darnică atunci când vine vorba de interpretări. O să fiu concisă, parcă sună mai bine şi dă bine „la public”, se vede treaba că ştiu sinonime. Nu că ar interesa pe cineva dar îmi ridică moralul treaba asta. Când am tendinţa să cad în butoiul ăla nemilos al  minusurilor, mă uit aici şi văd cât sunt eu de deşteaptă, mânca-m-ar mama pe mine, şi urgent ridic nasul şi iau poziţia omului cu paru’-n partea dorsală a existenţei lui. Aţi înţeles ceva? Nu aveaţi cum că doar nu degeaba am pus titlul ăla, păi ori vorbim despre nimic, ori nu mai vorbim. Ba vorbim că „nimicul” de care o să vă vorbesc e un nimic mai special.

Vă mai amintiţi de acest frumos concurs? Dacă nu, v-am amintit eu acum. Trebuie să vă spun că eu m-am simţit tare bine citind poveştile celor care au dorit să le împărtăşească, a celor care şi-au dorit cartea. Şi mai bine m-am simţit atunci când am trimis cartea deşi ar fi fost şi mai frumos să am pentru toţi. Dar nu am avut şi nici acum nu am. Înainte de a vă spune concret despre ce e vorba, m-am gândit mult şi am ajuns la concluzia că nu e o carte potrivită pentru copii, altfel nu ar mai fi fost concurs, cartea ar fi ajuns direct acolo unde trebuie să ajungă acum şi oricând cărţile şi vă rog pe voi să faceţi asta dacă aveţi posibilitatea. Sau măcar să daţi un vot, e o mână de ajutor.

Gata că numai concisă nu am fost. Despre ce e vorba în afară de… nimic? Am o cărticică şi vreau să o fac cadou dacă asta vă aduce măcar un zâmbet. Vă place Mircea Cărtărescu? Despre „Nimicul” lui e vorba. E o carte de poeme scrise între 1988-1992, despre care el spune fix aşa : „„Le-am gasit, uitate, abandonate si prafuite, intr-un plic vechi dintr-o cutie de carton, bietele mele ultime-ultimissime poeme, care-au zacut acolo aproape douazeci de ani, fara sa mai spere intr-o deshumare pioasa. Le-am recitit cu inima stransa, atat cat mai puteau fi ele citite pe foile galbene si friabile, patate de cafea, strapunse de furia micilor litere de metal ale masinii mele de scris.
Si deodata mi-am dat seama ca in graffitiurile astea e mai mult adevar (chiar daca mult mai putina literatura) decat in toata poezia mea anterioara, ca de fapt asa am vrut sa scriu întotdeauna, ca aici ma recunosc, ca aici respir, ca aici sunt in sfarsit liber. Le public acum ca pe niste «postume din timpul vietii», pentru beneficiul catorva prieteni.”

E… hmm, cu de toate. Nu îmi permit să fac eu recenzie acestei cărţi că ar fi o impostură mare din partea mea dar vă las o mostră (cei născuţi după ’89 se vor întreba, probabil, ce mama naibii făceau ăia în lumina aragazului. Dragii mei, nici eu nu am prins chiar cretacicul dar pe cuvânt că momentele alea au fost de poveste. Asta când prindeai butelie. Când nu, făceam umbre pe perete de la lumânare până adormeam că nici oi de numărat nu aveam, nici de ouăle lui Nastase nu auzisem încă 😀 )

Iarna, în lumina albastră a aragazului
stăm in bucătărie
vorbim discuţii până spre dimineaţă…
Focul albastru pâlpâie la cele patru ochiuri
şi noi stăm faţă-n faţă, cu pahare aburite în mâini
şi ne-apucă, aşa, ne cuprinde un farmec…
vorbim în semiîntuneric
nu ne privim în ochi
ne spunem ce n-am fi visat să ne spunem vreodată…
Privim focul albastru cu vinişoare roşcate
simţim căldura,
ne apucăm câteodată de mână
şi-ncepem iar cu autoanaliza sau cu micile bârfe sau
fireşte, cu situaţia.
Geamurile îngheţate până sus
câteodată le mai deschidem
când se face prea cald
şi aerul negru de-afară se umple de aburi
Toate luminile sunt stinse la blocul de vizavi
toţi dorm.
La lumina albastră a aragazului
bucătăria noastră micuţă se face şi mai mică
ne-mbracă strâns, iar noi vorbim discuţii
şi suntem unul singur
cu adevărat noi suntem unul singur.

Vă doriţi cartea? Dacă da, cum să facem, cum să facem? Data trecută, fiind vorba de o carte autobiografică, v-am rugat să îmi spuneţi titlul cărţii voastre, dacă ar fi să o scrieţi. Acum trecem pe muzică, zic. Dacă doriţi cartea, vă rog din suflet să îmi spuneţi aşa: dacă viaţa voastră ar fi o melodie, care ar fi aceea? Şi de ce? În câteva cuvinte să nu ziceţi că vă maltratez 😀
Şi vă mai rog să mă ajutaţi cu ceva. Facem ca data trecută, cu voturi sau aveţi alte idei? Eu vreau să fiu corectă şi „transparentă”, chiar trebuie să fie totul cinstit şi la vedere, nu dezavantajăm pe nimeni.
Hai să ascult melodiile 😉